Casa buneilor mei i-a revenit mezinei Theodosia, dezmierdată Doța.  Casa avea cerdac și era acoperită cu țiglă de Turda. De la poartă până la prag era un drumeag năpădit de nalbă. Eram mic și se întâmpla să mă împiedic în iarbă. Atunci mă aplecam asupra covorului de nalbă și căutam colăcei minusculi, aproape fără nici un gust, dar numai buni pentru a zăbovi în cărare, ca să mă fac văzut de bunelul Onofrei, care venea parcă legănându-se, alignind de un picior și mirându-se:

–         Măi, măi, ce flăcău a venit la bunelul și s-a așezat la masa de verdeață.  Stai să te ducă bunelul la agude din cele ce se topesc în cerul gurii.

–         Nu vreau agude, o făceam eu pe moftangiul. Vreau goldane!

–         Încă nu s-au copt goldanele, puiul tâcăi!

Mă lua în brațe și mă ducea în cerdac. Mă așeza pe un fund de paner din cele împletite din lozie și începea să-mi povestească cine a trecut pe drum, al cui este și încotro s-o fi ducând. Când vedea că mă plictisesc de privit ca la lizino,  mă lua în Casa Mare, unde era răcoare și mereu mirosea a busuioc. Ne întindeam pe o laviță cu saltea de fân și eu așteptam să-l aud sforăind. După asta mă retrăgeam tiptil în livada din fața casei. Descopeream că goldanele într-adevăr nu-s coapte, dădeam la o parte nuielele din gard și treceam nestingherit drumul. Acolo era casa noastră.

După ce bunica și bunelul și-au mutat casa în apropierea bisericii, noii gospodari au devenit nana Theodosia și nanu Ion. Casa bătrânească a suferit unele schimbări. Cerdacul a fost demolat și nanu fiind un bun lemnar a făcut o verandă sticluită, după un model împrumutat de la rușii oploșiți în satele vecine. A fost dat afară și cuptorul. În odăile spațioase nu mai locuia nimeni. De două ori pe an erau invitați musafirii. Asta se întâmpla de hram și de Sfântul Nicolae de iarnă, de praznicul casei. Nanu și cu nanu locuiau în căsoaie. Acolo aveau de toate: cuptor, bucătărie. Toate cele necesare pentru un trai fericit.

Noi, nepoții lor, îi socoteam fericiți pentru că de tăiau o găină nu trebuiau s-o împartă la cinci guri, cum o făcea, de-o pildă, mama. Abia mai târziu am înțeles, că a mânca în doi o găină nu-i cel mai mare noroc de pe fața pământului.  De câteva ori au încercat să mă înfieze. Aveam hăinuțe ca la nimeni și pulpane de curcan mi se puneau în strachină, dar eu totuna fugeam acasă, unde mama îmi dădea aripa puiului ca să fiu mereu zburător spre cuibul părintesc.

Am trecut mai ieri pe acolo. Căsoaia e la locul ei. Nu mai are șarmul de altă dată. Niște nepoți locuiesc în casa buneilor. Casă refăcută din temelie. Cărarea cea de nalbă e pavată.

Ningea cu amintiri. Nanu și cu nana se întorc de la piață. Ea pregătește o gustare. Nanu scoate dintr-o desagă o sticloanță pântecoasă  pe care e scris ”Roz de masă”.  O șterge de praf și o scufundă într-o găleată cu apă rece. Se vor așeza în doi la masă. Mă vor striga să vin la ei. Iar eu voi împinge prin colbul drumului un cerc de poloboc, privind peste gard de s-au copt goldanele.

O viață să stai în doi la o masă. Și să nu ai în preajmă un glas de copil. Să nu ai cui lăsa moștenire averea agonisită cu trudă și sârg. Doamne, greu blestem și grea povară!