Atentatul comis asupra revistei satirice franceze „Charlie Hebdo” dovedeşte o dată în plus, cât de diferite sunt percepţiile lumii occidentale şi, în parte, ale celei islamice asupra libertăţii de exprimare. Dar există şi speranţă, apreciază Grahame Lucas, citat de Deutsche Welle.

Libertatea de exprimare este un drept fundamental al lumii occidentale. Deja în timpul şcolii aflăm despre europenii care, de-a lungul secolelor, au dat dovadă de curaj în lupta lor contra regimurilor autocrate şi pentru cucerirea unei serii de libertăţi, între care cea de exprimare. Libertăţi de care ne bucurăm astăzi.

Libertatea de exprimare e pentru noi, europenii, atât de importantă deoarece astfel i se atestă presei dreptul de a veghea asupra guvernelor şi de a critica, la nevoie, activitatea acestora. Un exemplu celebru în acest sens este scandalul „Watergate”, care l-a determinat pe preşedintele SUA, Richard Nixon, în 1974, să demisioneze. În Republica Federală, dezvăluirile privind implicarea ministrului Apărării de la vremea aceea, Franz Josef Strauß, în „Afacerea Spiegel” (percheziţii ale poliţiei la sediul săptămânalului german) l-au constrâns să se retragă din executivul de la Bonn.

Libertatea de exprimare este un drept esenţial pentru fiecare dintre noi. E dreptul nostru de a-i critica pe responsabilii politici. E dreptul nostru de a ne exprima convingerile politice sau religioase. Se află la baza oricărei dezbateri pe tema drepturilor omului. E chiar pilonul unei societăţi democratice. În 1976, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a menţionat că libertatea de exprimare este una din premisele de bază pentru progres şi dezvoltarea personalităţii individuale. Acest drept este valabil şi atunci când statul sau părţi ale populaţiei se simt „lezate, şocate, îngrijorate”.

Această libertate implică şi dreptul de a ne exprima critic la adresa unei religii precum şi dreptul la satiră – aşa cum se şi întâmăplă de ani de zile vizavi de religia creştină. Chiar dacă astfel de critici îi pot şoca pe creştini, aceştia trebuie să le accepte. Anume pentru că satira şi critica sunt componente esenţiale ale dezbaterii publice.

Pe această temă au existat şi în trecut confruntări între Occident şi lumea islamică. De pildă în 1988, când scriitorul britanic Salam Rushdie s-a pronunţat critic faţă de islam în ale sale „Versuri satanice”. Iranul n-a ezitat să-l condamne pe Rushie la moarte în contumacie. După ce extremişti islamişti au ameninţat că-l vor executa chiar în Marea Britanie, acesta a trăit ani de zile cu teamă, beneficiind de protecţia poliţiei. Alt exemplu: caricaturistul danez Kurt Westergaard a supravieţuit ca prin minune unui atentat, după ce cotidianul „Jyllands-Posten” îi publicase, în 2006, caricaturile înfăţişlându-l pe profetul Mahomed.

Cel mai recent caz e sângerosul atentat comis la Paris de doi islamişti fanatici asupra revistei satirice „Charlie Hebdo”, soldat cu moartea a 12 persoane, între care şi un poliţist musulman.

Totuşi, sunt pe mai departe convins că acest conflict poate fi depăşit. Să ne amintim de recentul apel lansat lumii musulmane de preşedintele Egiptului, Abdel Fattah al-Sisi, privind combaterea extremismului. Grăitoare sunt şi cuvintele rostite de preşedintele Consiliului central al musulmanilor din Germania, Aiman Mazyek: „E un act duşmănos şi josnic la adresa societăţii noastre libere. Nu a fost răzbunat astfel profetul nostru, ci ne-a fost trădată religia, târând valorile noastre musulmane în mocirlă”.

Mai mult nici că e de spus. Chiar dacă respect convingerile religioase ale celorlalţi, libertatea presei şi de exprimare trebuie să rămână mai presus de toate. Je suis Charlie.

sursa: dw.de