Despre afacerea cu BEM ştiţi dacă nu totul (căci totul nu o ştiu decât foarte puţini), apoi destul de multe. Presupun că cititorii acestor pagini sunt oameni informaţi sau cel puţin curioşi (altfel nu aţi fi ajuns aici) şi nu este necesar să revin asupra cronologiei acestei drame. Nici opinia mea nu ar avea mai multă „plus valoare” faţă de diversele comentarii deja apărute în spaţiul informaţional.

Un aspect totuşi a fost mai puţin abordat. Voi vorbi despre consecinţe. Şi nu despre consecinţe imediate, care, dacă tot pomenim despre ele, sunt gravisime în sine. Cum n-ai da, dar a deturna (conform unor estimari) 1/5 din PIB! nu poate fi clasificat drept un simplu furt sau act de corupţie… Dacă e să ne amuzăm şi pentru a înţelege proporţia jafului, vă propun un mic exerciţiu: să raportăm această cincime la PIB-ul câtorva ţări-referinţă. Iată ce vom obţine:

SUA: 3483,3 miliarde de $
Germania: 764 miliarde de $
Franţa: 580,5 miliarde de $
Marea Britanie: 569,5 miliarde de $
România: 40,5 miliarde de $
Orice comentariu este de prisos…
Cu toate acestea voi veni cu o afirmaţie care vă poate interloca: nu furtul per se este cel mai grav. Şi, oricât de cinic nu ar suna, nici măcar pauperizarea extremă a unei populaţii şi aşa extenuată de interminabila „tranziţie” (de unde şi încotro nimeni nici nu mai ştie, dar nici nu se întreabă) nu este elementul cel mai greu din rechizitoriul unui acuzator, hélas, imaginar…
Oricât de dure nu ar fi aceste acuzaţii, oricât de dureroasă nu ar fi „lovitura sub/la centură” adusă cetăţenilor ţării, structura economiei naţionale (cu o pondere mare a remitenţelor) şi volumul ei (mic) ar face ca efectul acestui hold-up să fie resorbat destul de rapid, în special în condiţiile unei deschideri spre pieţe enorme mult mai performante.

Înseamnă oare acest lucru că ar trebui să considerăm „furtul secololui” drept un accident (cert, extrem de grav)? Ba dimpotrivă! Căci principala lovitură a fost dată în altă parte…
Ceea ce a fost comprimis a fost însăşi posibilitatea de a spera la o redresare şi restructurare a economiei în viitorul cel puţin previzibil… În orice proces nu contează atât situaţia incipientă, ci dinamica lui, potenţialitatea cu care porneşti la drum. Atunci când ai un Ferrari, nu prea-ţi pasă de avansul pe care-l laşi unei Lade (ţinând cont şi de faptul că circuitul este lung)… Deci succesul cursei rezidă în potenţialitatea acumulată înainte chiar de a te angaja în cursa propriu-zisă… Iar ceea ce a fost pur şi simplu pulverizat prin această „afacere” este anume potenţialitatea…
Pentru a vă explica mai bine metafora de mai sus, am să încep de departe şi am să vă aduc un exemplu din propria experienţă. Participam, nu chiar într-atât de demult, la o rundă de discuţii şi consultări, lansată prin intermediul BRD-ului, referitor la un proiect care îmi părea atunci destul de promiţător şi interesant. Nu voi divulga un mare secret (mai ales acum), căci s-a vorbit despre el şi în mass-media. Se studia posibilitatea creării unii mecanism financiar hibrid, care ar combina principiul de crowd financing cu acel al unui organism de creditare a micului busines şi cu acel de fond de investiţii clasic. Principalul obiectiv era atragerea unei părţi din capitalul acumulat al emigraţilor în investiţii directe în economia Moldovei.
Pentru prima dată am vorbit (vedeţi aici textul) despre un asemenea sistem încă în aprilie 2013. Cu atât mai entuziast am fost atunci când, câteva luni mai târziu, se lansa conceptul şi primele discuţii. Iată ce scriam eu într-un mesaj adresat echipei proiectului în noiembrie 2013:
„Social and historic background: We address a population that has no confidence in the government and particularly in any kind of saving or investment plans that appeal to their earnings… Let’s not forget that people in our target group were misled at least twice (if not 3 times) in the very recent history:
– They were stolen by the extraction of the 50 & 100 ruble banknotes out of the circulation
– They lost all their bank savings in the hyperinflation of the early ‘90s
– They were furbished by the state during the vouchers’ privatization plan.
As a consequence all the funds raised should be 100% guaranteed (neither risk nor taxation should be associated to these fund raisings).
2. Bonds vs. saving plan: Even if the objectives remain the same, there is a strong difference in perception while you talk investment or saving. I would rather present the whole program as a saving plan with ethical add-ons (country development linked) than an investment program.
…
4. Value Proposition: In my opinion, people will only buy a product which gives 100% of security, at a slight higher reword than in their countries. There is no need to offer high rewording. (Even 5% may be high, but here I compare with the French saving plans), but the main focus of the offer should be SECURITY. Aspects linked to the development of their own country are an ethical “nice to have” alibi, but would certainly not be the key buying factor.”
Aş dori să atrag atenţia cititorului la perioadă. Scriam despre securitate şi lipsă de încredere la sfârşitul lui 2013, atunci când părea (cu toate turbulenţele politice ale anului) că suntem pe o cale bună, când sistemul bancar, cel puţin, începea să fie funcţional şi lumea utiliza din ce în ce mai mult infrastructura băncilor (pentru depozite, pentru transferuri, pentru plăţi şi transfer de salarii, etc., etc.). Şi aici ar trebui să ieşim din paranoia ideologică şi să recunoaştem că această stabilitate a început a fi construită încă în perioada guvernării PCRM-iştilor. Chiar şi subsemnatul avea un cont deschis la Victoriabanc (bine, recunosc că l-am închis chiar în 2013, dar nu din cauza „încrederii” sau noţiunii de „risc”)… Maşinăria, cu scârţ, dar părea să se fi urnit din loc. Existau piedici, în special din partea politicului (cu problemele care nu au dispărut nici astăzi); în pofida corupţiei generalizate, dar exista, era acumulată deja, o „potenţialitate” cu care se putea porni la drum. Aveam impresia (şi sunt convins că am dreptate) că era suficient să reglezi nişte supape, să înlături câteva baraje şi avalanşa va porni la vale şi atunci nimic nu-i va putea sta în cale…
Printre altele, ţin să amintesc că în toată lumea este calculat şi monitorizat un indicator, aşa-numitul consumer confidence index (vedeţi aici curbele pentru principalele zone economice: http://data.oecd.org/leadind/consumer-confidence-index-cci.htm ). Este unul din criteriile majore care caracterizează vitalitatea unei economii şi potentialitatea ei de creştere pe un termen scurt şi mediu.
Eu nu ştiu dacă acest indicator este calculat pentru Republica Moldova şi nici nu am intenţia să-l caut (cu atât mai mult cu cât nici încrederea mea în statisticile naţionale (hic!) nu este înaltă). Ceea ce ştiu însă este că fără încrederea cetaţeanului în sistem (a nu se confunda cu indicatorul despre care pomeneam mai sus, deşi noţiunile sunt foarte aproapiate), orice iniţiativă, de genul celei descrise mai sus, dar nu numai, este inutilă.
Şi anume atentatul la această noţiune de „încredere”, atât de şubredă încă în Moldova în acel 2013, constituie crima majoră a artizanilor jafului fără precedent la care am asistat în statul care se cheamă „Republica Moldova”!
Consecinţele? Doar câteva: emigraţia devine astăzi nu o posibilitate de a scăpa de anumite dificultăţi, ci o finalitate, un scop ultim; capital înstrăinat sau menţinut „la colţun”; de investiţii nici nu mai discutăm…; corupţie autoalimentată şi afirmată ca unicul sistem viabil de organizare a totalităţii relaţiilor în societate; activitate economică care trece la „tenebru”, etc., etc.
Pe bune, dacă cineva ar fi vrut intenţionat să bată capacul, anume astfel ar fi procedat…

Sursa:vitalie-vovc.com