„Cuvîntul”, 1 august 1991

Acasă l-am găsit numai pe Petrică, feciorul cel mai mic al mătușii Anica. Se porăia cu orătăniile din ogradă.

–         Mama e la lucru. Eu mă duc acum în locul ei, ca să vină acasă.

Își făcu repede și îngrijit lucrul, apoi tot atît de repede o zbughi pe drum la vale. Nu peste mult timp o văzui și pe gospodina casei, întorcîndu-se obosită de la deal.

De la oameni din satul Bălănești am auzit că mătușa Anica Botnarenco e o iscusită meșteriță în ale cusutului și broderitului, de aceea am și pornit spre casa ei. Cînd am întrebat-o unde și cînd a deprins acest meșteșug, s-a luminat la față și a început să-mi povestească cu drag:

– Eram o copiliță pe atunci, dar îmi aduc aminte ca azi: într-o zi frumoasă de vară, după amiază, de-asupra satului bătu o boare de vînt, aducînd după ea și cîțiva nourași de ploaie. După ploaie, pe cer apăru curcubeul – bucuria dintodeauna a copiilor. Noi, picii din măhală, țin minte, ne-am luat de mînă, ca într-o horă, și strigam, chipurile, să ne audă curcubeul: „ Curcubeu! Curcubeu!”. Iar cînd curcubeul s-a destrămat, m-am dus acasă. Mama și cu sora ei țeseau… un curcubeu. Lăceirul mamei era atît de luminos, atît de vesel! În ziua ceea m-am așezat pentru prima dată la războiul de țesut…

Cînd era încă copiliță, nu se mai sătura să privească cum umblau mîinile iscusite ale femeilor, care se adunau la clacă în casa lor. Îi plăceau cum brodau. Privea și se mira cum le reușește femeilor cu acul și ața să deie viață pe pînza de un alb imaculat unor flori și păsări măiestre de toată frumusețea. A privit ba la o femeie, ba la alta, pînă într-o bună zi s-a trezit că înjgheabă pe o bucată de pînză un trandafir purpuriu.

Apoi a început să țese singură. Și suveica n-a mai știut de odihnă în mîinile ei.

– Îmi plăcea să lucrez la șezători și clăci, își deapănă firul amintirilor mătușa Anica, îndreptîndu-și privirile undeva în trecut, la acei ani frumoși. – Ne adunam și flăcăii și fetele cele mai mari cu lucrul la careva din noi. Unii torceau, alții brodau. Băieții scărmănau lîna, depănau ața sau făceau țevi. Ne întreceam nu numai la lucru, dar și la cimilituri, vorbe cu tîlc.

Intrînd în casa mătușei Anica avui certitudinea că mă aflu într-un muzeu. În jur – o curățenie ideală, fiecare obiect – la locul său, pe jos – țoluri cu o cromatică bogată, pe pereți – broderii frumoase și covoare de o rară ornamentare.

– Iată covorul ăsta l-am țesut pe cînd eram încă fată mare, începu să-mi povestească mătușa Anica, întocmai ca un ghid, care cunoaște la perfecție istoria fiecărui exponat, -dar lăicerul acesta, vezi ce verde robust are, ca iarba,  l-am țesut în trei: eu, Andrei și Ion – feciorii mei mai mari.

Aici aș vrea să mă opresc și să fac o paranteză, căci mătușa Anica mai crește și șase feciori înalți ca brazii. Și nici o fiică. Cine le intră în casă pentru prima dată, crede, probabil, că gospodarii au numai fete și se ocupă cu țesutul. Însă, după cum am văzut, aici cu acest lucru, se isprăvesc de minune băieții.

– Întotdeauna m-au ajutat,  continuă mătușa,  totul țeseam cu ei, căci altfel ce era să fac? Singură nu dovedeam. Iar comenzi aveam o sumedenie. Numai în sat am țesut mai mult de douăzeci de covoare mari, iar prin Sloveanca, Pepeni, Cotiujenii – Mici nu mai țin minte cîte, iar lăicere, prosoape – nenumărate.

Mătușa Anica s-a născut și a crescut în satul Sîngereii – Vechi, astăzi orășelul Sîngerei, în familia lui Vladimir și Eudochia Crigan, care cu cîțiva ani în urmă și-au sărbătorit jubileul nunții de aur. Fiind mulți în casă, de mici s-au deprins cu munca, de aceea și Ana a lucrat pretutindeni, unde i s-a cerut ajutorul: la vie, la tutun, la livadă, la cîmp. S-a măritat cu un băiat chipeș și frumos din Bălănești, trecînd cu traiul aici, în sat. Soarta a fost cam nemiloasă cu ea. Copiii, unul mai mic decît altul, casă neridicată, salariul ambilor soți era mizer de tot, ba încă și normă de tutun avea. A mers prin ani, învingînd toate vitregiile sorții. Azi are de toate. Îi crește inima de bucurie cînd își privește copiii. Frumoși sunt. Cum se spune în popor, la o dragoste mare și copiii se nasc frumoși. Chiar și timpul e slab în fața acestui sentiment frumos al soților Botnarenco. De 30 de ani păstrează Ana Vladimir și Ilie Mihai fericirea familiară și bunăstarea, liniștea sufletească…

Crescîndu-și feciorii, mătușa Anica se bucura din suflet, cînd se gîndea că-i vor aduce nurori în casă. Le va iubi ca pe niște fiici și uite pe dînsele le va învăța meșteșugul țesutului. Ion și Vladimir s-au căsătorit de acum, dar au rămas să trăiască la oraș. Nu demult i-a adus noră în casă și Andrei, care, după absolvirea Institutului agricol „M. V. Frunze” din capitală a venit  să lucreze în satul natal. Mihail a revenit și el nu demult la baștină din rîndurile Armatei Sovietice, iar Efim și Petrică învață încă la școală și-i sunt mamei mîna dreaptă.

Mătușa Anica toată viața a țesut covoare. A lucrat cu dragoste și multă tragere de inimă, știa că astfel se bucură ochii celor, care văd lucrul mîinilor ei.