Interviu cu Anton Crihan,  avocatul, economistul, politicianul, profesorul şi publicistul român basarabean. Fiind deputat în Sfatul Ţării a votat Actul Unirii, a fost deputat și în Parlamentul României. Interviul a fost realizat la începutul anilor `90.

 Dle doctor Crihan, vreți să ne spuneți unde erați dumneavoastră în momentul în care țarismul s-a prăbușit în Rusia și cum a afectat acest eveniment desfășurarea politică din Basarabia.

În momentul acela eu eram la Bârlad, unde lucram la comandamentul inginerilor din Armata a 4-a ca translator de limbă română. Prăbușirea țarului a produs impresii diferite, după oameni. Unii s-au bucurat, alții nu. Moldovenii noștri care erau foarte devotați țarului, ei nu erau devotați Rusiei, însă erau devotați țarului, așa erau ei deprinși. Ei la început au fost necăjiți, că uite s-a prăbușit țarul în care ei aveau așa de mare încredere. Însă, pe urmă, după ce a început propaganda fiindcă trebuie să știi dumneaţa atunci s-a făcut foarte multă propagandă pe toată lumea. Ei au început să înțeleagă că aceasta a fost necesar și util pentru ei, țăranii moldoveni de la noi. Fiindcă se făcea după cum spuneam propagandă peste tot, s-au făcut și organizații care căutau, în sfârșit, să îndrumeze mersul revoluției pe anumite căi. Rușii aveau organizațiile lor, mai ales aveau partidele lor politice importante, opoziționiste cum erau socialiștii revoluționari, cum erau cadeții. Ăștia, bineînțeles au început să lucreze pentru Rusia mare, așa cum era ea, așa cum înțelegeau ei. Populațiile eterogene însă înțelegeau altfel în clipa când au văzut că s-a prăbușit monarhia Rusă, populațiile acestea au început să lucreze pentru despărțirea lor de Rusia. Așa au făcut finlandezii, estonienii, lituanienii, letonii, popoarele din Caucaz, din Asia Centrală ș.a. Așa am făcut și noi, adică am început să ne organizăm.

Ce se întâmpla în acest timp în România și ce se întâmpla în vecinul de răsărit al Basarabiei în Ucraina? România atunci era în război și se afla într-o situație destul de grea. Nemții reușiseră să ocupe o parte din țară. Unde se afla Guvernul?

Guvernul se afla la Iași. Pe de altă parte rușii care promiseseră să-i ajute pe români așa a fost convenția de întrare în război, i-au ajutat foarte puțin. Eu eram la Bârlad în timpul acesta și știu că ajutorul lor era mai degrabă o greutate pe spinarea poporului român. Românii însă, reușise să-și reorganizeze armata, s-o regrupeze și tocmai atunci au dat luptele cele mai importante din timpul războiului de atunci, de la Mărăști, Mărășești. Așa că, vra-să zică, românii își căutau de nevoile lor, ei luptau cu nemții cu greu, însă cu foarte mult curaj și au avut atunci foarte mari succese în localitățile de care ați auzit. Asta în ce-i privește pe români, ei se ocupau de treburile lor și bineînțeles în ce ne privește pe noi, nu putea să se intereseze în mod special. Trebuie să spun din aceea ce am auzit eu mai târziu, Ionel Brăteanu care era atunci la putere de îndată ce a auzit că moldovenii basarabeni au început să se miște, au început să se organizeze și ei, au început să ceară autonomie, au început să ceară limbi în școli, biserică, administrație, justiție. El a socotit de datoria lui, ceea ce arată că era un mare bărbat de stat. El a trimis informatori la Chișinău dintre oameni aleși. De pildă, după cum am auzit mai târziu, a fost trimis profesorul de la Politehnica din București, Negoci, a fost trimis doctorul Cazacu care era inspector sanitar pe Moldova și era de origine basarabean, l-a trimis pe Eugen Giurgea, l-a trimis pe Noe care era ziarist și profesor de liceu. Și aceștia, așa ni s-a spus aveau datoria să-l informeze zi cu zi despre ce vedeau ei acolo, cum mergeau lucrurile la noi. Ionel Brăteanu era la curent cu ceea ce făceam noi. Noi am făcut atunci cam ceea ce făceau și celelalte minorități din Rusia. Am început să ne organizăm, am organizat întâi partidul național moldovenesc, am organizat sucusaret, așa partide în județe, la sate și mai ales noi cei care eram în armată am format comitete cu soldații și ofițerii moldoveni din unitățile în care ne aflam. Spre pildă, eu imediat am procedat la organizarea comitetului ostașilor și ofițerilor moldoveni din armata a-4 unde care lucram. La un moment dat, eu aveam un comitet acolo destul de mare, care era compus din 16 persoane, care rând pe rând se duceau pe front și stăteau de vorbă cu soldații de acolo, astfel au început să-i organizeze și în felul acesta am ajuns să facem comitete peste tot în armată, după cum făceau și celelalte minorități din Rusia sau chiar și rușii. Așa au procedat alții în alte armate rusești care se aflau în România, tot așa procedau moldovenii peste tot unde se aflau. Se poate spune, că la un moment dat comitetele soldaților și ofițerilor moldoveni existau peste tot, de la armata rusească până la Vladivostk, pe toate fronturile și în toate orașele unde se aflau moldoveni.

Care a fost pasul următor după realizarea acestor comitete militare?

E greu de zis care a fost pasul următor. Eu aș putea să spun altfel. Eram foarte liniștit și mulțumit de ceea ce făcusem la Bârlad. Pe de altă parte aveam încredere că ceea ce făcea Comitetul Național Moldovenesc la Chișinău și Comitelui ostașilor și Ofițerilor moldoveni la Odessa, era perfect suficient. Eu pe atunci socoteam Comitetul de la Odessa ca Comitet central, fiindcă acolo era mai mult concentrați soldații moldoveni. Însă a trebuit să mă duc la Odessa, spre sfârșitul lunii aprilie și am fost luat în armată ca student. M-am dus să trec niște examene de anul trei. Cu acea ocazie am fost și la Comitetul ostășesc de acolo, fiindcă mă interesa, eu considerând că acesta era Comitetul Central al Ostașilor și Ofițerilor Moldoveni. Acolo am constatat lucruri care nu mi-au plăcut, am intrat chiar în ceartă cu unul pe acre eu îl știam bine, căpitanul cartelei. În casa lui noi adeseori, când eram eu student la Odessa ne întâlneam și discutam tot felul de probleme românești. În 14, 15 s-a întâmplat asta și chiar în prima jumătate a anului 16. Eu îl știam pe el de foarte bun român, foarte energic, foarte dinamic. Aveam așa de multă încredere în el, încât când am văzut ce a devenit Comitetul de acolo, am rămas îngrozit și m-am certata cu el. El atunci mi-a spus dacă nu îți place n-ai decât să vii tu să faci aici ce vrei, noi facem ce putem. Am fost la Chișinău. La Chișinău iarăși am făcut constatări tot neplăcute. Spre exemplu, eu mă așteptam ca președintele moldovean să fie Halippa. Acesta era fruntașul nostru cel mai de seamă. El era redactorul ziarului și revistei „Cuvânt moldovenesc” și în jurul acestor publicații, de fapt, se concentrase mișcarea noastră națională dinainte de revoluție. Mă duc acolo, găsesc pe alții în fruntea Comitetului, totodată în sfârșit aceștia au fost înlocuiți și aceasta a fost și pe placul meu, dar nici atunci nu l-au ales pe Halippa, l-au ales pe Ioncu, care mai târziu a fost în Republica Moldovenească ministru de finanțe destul de bun. El făcuse studii în Germania, era un foarte bun naționalist, însă eu îl vedeam pentru prima dată și vra să zică și asta m-a impresionat neplăcut, cu impresiile acestea am plecat la Bârlad. Ei bine, în drum am luat o hotărâre, care în sfârșit putea să se sfârșească bine, dar și rău pentru mine.

Ce hotărâre?

Am hotărât să mă întorc la Odessa, la batalionul meu. Comandantul meu de la Bârlad mi-a atras atenția. Eu puteam să fiu trimis pe front și la Bârlad eu nu eram pe front, eram departe de front, puteam face ce vroiam. Și m-am dus la Odessa fiindcă atunci a încolțit în mintea mea o idee. Eu însă am rămas cu impresia că Ioncu care devenise președinte al Partidului Național Moldovenesc nu va fi în stare să ducă la îndeplinire dorințele acestea ale românilor basarabeni. Vra să zică în drumul dintre Chișinău și Bârlad a încolțit în mintea mea ideea că mișcare națională a Basarabiei trebuie luată în mâinile militarilor. Că numai militarii erau în stare să facă ceea ce ceilalți mie mi se păruse că nu erau în stare și de aceea am cerut plecarea la Odessa. Acolo am avut la început surprize neplăcute pentru că batalionul din care eu făceam parte primise ordin de la Petrograd să plece pe front. Bineînțeles, surprinderea a fost extrem de neplăcută pentru mine, însă a doua zi am citit în ziare că batalionul a decis să nu plece pe front, să nu execute ordinul de la Petrograd. Și atunci eu m-am liniștit și am pus în execuție planul după cum am decis eu.

Și ce ați făcut?

Atunci, în primul rând, am cerut comitetului de la Odessa să trimită o delegație la statul major al regiunii Odessa, ca să ceară transferarea regimentului 40 de la Odessa la Chișinău. Regimentul acesta fusese mai înainte la Chișinău, îl mutase ei nu știu de ce la Odessa, însă era plin de moldoveni. Cum în vizita mea la Chișinău constatasem că rușii îi împedicau pe civilii noștri să facă ceea ce vroiau să facă, aceasta m-a făcut să mă gândesc la militarii noștri. Eu am propus atunci să cerem transferarea regimentului 40 la Chișinău. Comitetul de acolo a ales o delegație de 6 persoane, m-a pus pe mine în fruntea delegație și ne-a dat voie să facem tot ce vroiam ca să obținem transferarea regimentului 40 la Chișinău. Ne-am dus la Satul major, acolo ni s-a spus imediat că ei nu ar putea să facă nimic, fiindcă regimentul e fixat de guvern acolo. Și dacă noi doream să transferăm acest regiment la Chișinău, ni-au spus că trebuie să ne ducem acolo să cerem ca să se schimbe situația.

Care era scopul dvs. în această cerere?

Un moment. Acum ei atunci au adăugat că ar putea să ne dea unități noi, pe care să le formăm noi. Eu imediat m-am legat de această idee fiindcă mie aceasta mi-a plăcut mai mult. Colegii mei din delegație au fost contra, însă nu au zis nimic, mi-au reproșat că am acceptat această idee după ce am ieșit de acolo. Eu însă pe urmă le-am arătat că aceasta era cu mult mai bine pentru scopurile pe care ni le puneam noi. Și. în cele din urmă, cu foarte multe greutăți, am reușit să obținem de la Statul Major din Odessa să obținem aceste autorizații de a forma aceste unități. Am obținut și autorizația lui Șcerbaciov care era comandantul rușilor pe frontul românesc. A trebuit să dea și el aprobare că Basarabia intra în socotelile lui. Când am obținut aceasta autorizație, am și pornit la efectuarea lor. Toate unitățile de moldoveni din Odessa sau Comitete au cerut numirea mea ca comandant al unităților. Eu le-am dat denumirea de cohorte moldovenești, am ales ofițerii tot cu ajutorul lor. Am avut 20 de ofițeri în fruntea lor, unitățile le-am împărțit între diferite județe. Hotinul era atunci ocupat de austrieci și rămăseseră 7 județe.

Care a fost rolul acestor cohorte în Unire?

Motivul pe care l-am dat noi atunci a fost că rușii își făceau de cap în orașele și satele noastre. Am pretins atunci că noi dorim să-i luăm pe sătenii noștri și orășenii noștri sub ocrotire cohortelor. Adevărul însă era altul. Noi i-am împedicat pe ruși de a-și face de cap pentru că ei se duceau prin sate și făceau tot felul de prostii. Cohortele i-au pus la punct imediat, că ei erau anarhizați, unii veneau cu arme, alții veneau fără arme. Spre exemplu a venit o dată o divizie întreagă de cavaleri, sub numele de „Divizia sălbatică”. În noaptea acelei zile, fiindcă noi ne așteptam ca ei pot face orice, i-am dezarmat, le-am luat toate armele binișor, i-am dus grămadă în tren, i-am pus în vagoane de marfă și i-am trimis peste Nistru. Și așa făceam de fiecare dată cu ei. Totuși, principalul rol al cohortelor a fost să luăm sub protecția noastră dezvoltarea mișcării noastre naționale din Basarabia. Și atunci noi am luat sub ocrotirea noastră dezvoltarea mișcării și din ziua când am sosit în Basarabia, mișcarea noastră a luat o dezvoltare formidabilă.

Ce era Basarabia în aceste momente?

Basarabia în aceste momente era o simplă gubernie rusească.

Cum sa ajuns atunci la Unire? Care sunt fazele?

Noi am trecut prin mai multe faze. La început noi ceream autonomie pentru Basarabia și ceream introducerea limbii românești în administrație, justiție, armată, fiindcă până atunci la noi totul era în rusește. Populația nu știa uneori decât două cuvinte rusești la tribunal și acela îl judecau și în cele din urmă îi dădeau dreptate sau nu. Eu de exemplu am văzut la Bălți țărani care ieșeau de la tribunal plângând și spuneau: mi-au luat asta, dar nu știu de ce. Păi moșule, nu ai înțeles. „N-am înțeles nimic”, răspundeau ei. Îți dau un caz foarte impresionant pentru mine. Eu am terminat școala militară în ziua de 12 ianuarie 1917. Tot atunci am fost trimis de școală la batalionul 48 din Odessa. Acolo mi-au dat un pluton de care să mă ocup. Mă duc acolo. Chiar în prima zi sergentul care era acolo văd că se leagă de un băiat. Băiatul trebuie să fi fost de 28 de ani. Din răspunsurile băiatului am înțeles că este moldovean. Și atunci îl întreb pe sergent ce îi face băiatului. El îmi spune că idiotul acesta de băiat nu știe nici o boabă rusească și îl mai îndrept cum pot. Atunci îl întreb pe băiat cum îl cheamă. El îmi spune Licușor. Prin asta am înțeles că-i moldovean. Apoi i-am pus o întrebare în română, iar el a izbucnit în hohote de plâns. Și a început a povesti că acesta își bate joc de el întotdeauna pentru că nu știe rusește, dar nu a avut de unde să o învețe. Pentru asta mă pune cu capul în sobă și îmi zice să sau în sus și să strig ca cocoșul, îmi zice băiatul. În toată ziua era chinuit așa. Eu atunci l-am liniștit și n-am luat măsuri prea aspre împotriva sergentului. Însă l-am probozit și i-am spus să înțeleagă că băiatul nu are de unde ști rusește, că el a trăit într-un sat moldovenesc și ar trebui să fie mai omenos cu el. Să vezi că băiatul acesta toată vremea cât am lucrat eu în 1917 ca naționalist l-am avut în ochi, mă obseda, nu puteam uita jalea lui de mare de atunci când mi s-a plâns. Acesta a fost unul dintre motivele care m-a făcut să fiu foarte hotărât pentru despărțire față de Rusia. Asta era singura cale pentru noi de a scăpa de limba lor, de apucăturile lor, de toate necazurile pe care ei ni le-au adus. Singura cale era să ne despărțim, era să ne unim cu România. Noi în timpul anului 17 am făcut așa de multă propagandă pentru autonomia Basarabie, încât am reușit în cele din urmă să-i mișcăm și pe țăranii noștri.

Care era atitudinea țăranilor moldoveni?

Atitudinea țăranilor moldoveni la început era pasivă, dar cu încetul au început să se aprindă și ei. Primii care s-au aprins au fost soldații din armată, după care ideea s-a răspândit. Cu cât se răspândea ideea mai mult, cu atât și rușii se înverșunau mai mult să lupte împotriva noastră. Atunci ei au început să spună despre noi tot felul de prostii. Spuneau că noi luptam pentru autonomia Basarabiei, ca să salvăm moșiile boierești. Cu cât au făcut ei mai multă propagandă împotriva noastră, cu atât și noi am făcut mai multă propagandă împotriva lor. Aceasta în cele din urmă ne-a dus la precizarea mișcării. Eu după ce am venit cu cohortele la Chișinău, am avut mandat de la Odessa, de altfel pe care l-am cerut eu, că ei se considerau Comitetul Central. Eu însă le-am cerut să formez Comitetul Central al Ostașilor și Ofițerilor la Chișinău. Eu am sosit în data de 11 iulie la Chișinău și deja în 22 iulie eu aveam făcut Comitetul Central, ce-i drept provizoriu. După ce am ajuns la formarea acestui comitet am luat o serie de măsuri, ca să întărim organizațiile noastre militare și să le pregătim pentru congresul militar la care ne-am gândit noi. Eu am hotărât atunci că singurii care pot declara Basarabia autonomă să fie militarii. Ideea am dat-o, unii am accepta-o. Pe urmă au lucrat alături de mine. Congresul a fost convocat pentru 20 octombrie și am făcut ceea ce spun eu acolo. Am proclamat Basarabia autonomă, am hotărât înființarea Sfatului Ţării, am fixat numărul mandatelor, am făcut repartizarea mandatelor între moldoveni și minoritari, oferind moldovenilor 73 % și minoritarilor 30 la sută. S-au ales primii deputați în Sfatul Țării, 30 de oameni. Aceștia imediat au declarat Comitetul provizoriu pentru organizarea Sfatului Țării. Și de atunci a lucrat acest Comitet până, în sfârșit, a fost convocat Sfatul Țării, iar în ziua de 21 noiembrie s-a făcut în mod solemn deschiderea. Mai departe Sfatul Țării a luat în seama lui toată grija mișcării noastre naționale. Sfatul acesta la 2 decembrie a transformat autonomia Basarabiei în Republică Moldovenească Federativă, adică în legătura cu Rusia. Pe urmă la 24 ianuarie 1918 a despărțit-o de Rusia, a făcut-o Republică Moldovenească Independentă, iar la 27 martie s-a făcut Unirea.

Care era rolul dvs. în Unire? Unde erați dvs. în momentul în care Sfatul Țării a proclamat unirea? Ce făceați dvs?

Eu eram acolo. Eram deputat în Sfatul Țării. Am fost ales de militari. Din clipa aceea m-am ocupat mult mai puțin de cohortele mele, un ajutor de al meu avea grija de ele, iar eu eram preocupat mai mult de treburile Sfatului Țării. Acolo făceam parte dintr-o comisie de trei persoane care se ocupa cu organizarea armatei moldovenești.

Acum după 50 de ani, dle Doctor Crihan aveți că Sfatul Țării a procedat în mod democratic?

Fără îndoială.

Pe ce vă bazați aceste afirmații?

Eu am fost toată viața mea amestecat în politică. Am fost ales deputat în Parlamentul de la București de 5 ori. Am cunoscut prin urmare și toate aceste alegeri au fost pe baza de vot universal. Parlament mai democratic decât acela al Sfatul Țării n-am văzut. A fost un Parlament de care eu îmi aduc aminte cu cea mai mare plăcere, cu toate că nu erau așa de savanți oamenii noștri. Când m-am dus la Parlamentul din București acolo am găsit oameni mult mai savanți decât noi, însă noi am procedat în mod foarte cuminte și am făcut lucruri foarte bune și în mod extrem de democratic. Ar fi fost foarte greu să ne facă cineva să facem unele lucruri pe care și le permiteau parlamentele acestea pe baza de vot universal. Eram foarte strict, noi doctrina democratica o știam bine și ne țineam de ea. În Sfatul Țării deputații minoritari au avut absoluta libertate să spună tot ce au dorit și în ce limba să vorbească, căci în Sfatul Țării se vorbea nu doar în românește. Moldovenii vorbeau în limba română, însă minoritarii vorbeau în limbile lor. Noi le cunoșteam limbile, cum era limba ucraineană sau rusă. Ei vorbeau mai mult în limba rusă, nemții, polonezii vorbeau în rusă. În tot cazul nu era împiedicat nimeni să vorbească în orice limbă ar fi preferat. Dacă găgăuzii care vorbesc limba turcă, ar fi dorit să vorbească în limba rusă, nimeni nu s-ar fi opus.

Votul din Sfatul Țării când s-a proclamat Unirea cu România oglindește structura democratică a Sfatului Țării și libertatea democratică de care se bucurau minoritățile?

Fără îndoială.

Puteți să ne dați și ceva cifre?

Sigur că pot să dau. De exemplul la unire 86 de deputați au votat pentru Unire, 3 au votat contra și au fost 36 de abțineri. Din cei trei care au votat contra, doi totdeauna au rămas în Basarabia. Unul dintre ei a ajuns să aibă o poziție destul de bună în administrația românească, era om cu studii superioare. Celălalt era învățător ucrainean, a putut să-și caute de treburile lui, nimeni nu l-a împiedicat. Numai unul dintre ei a preferat să plece. A plecat fiindcă probabil avusese propuneri favorabile din Ucraina și a ajuns să fie profesor universitar în Odessa. Nimeni nu l-a împiedicat să stea în Basarabia. În discuțiile noastre s-a întâmplat să spună și lucruri neplăcute, dar nu am văzut niciodată să se ia doi deputați la bătaie pentru asta, au căutat să răspundă în mod civilizat. Eu am văzut bătălii adevărat în Parlamentul de la București, la noi nu, erau foarte respectuoși pentru instituția pe care o crease ei și de aceea căutau să se poarte cu foarte multă demnitate.
Sursa:  social.moldova.org