Cînd cu una, cînd cu alta

Cînd cu drumul, cînd cu balta

Cînd cu arcul, cînd cu ața

Cînd cu vîntul, cînd cu ceața

Băi, voi n-aveți pic de frică, de rușine

Sunteți totul!

Sunteți cei care ridică pentru orice țîță botul

Nu v-au învățat părinții că i-a dracu’ lumea’n sine,

Că s-au dus regii și prinții și că nu mai vin?

Lăcrimați ca proasta-n tîrguri,

Vă zbateți ca nebunii.

Nu vedeți c-au dau în pîrguri alte lanțuri, alte funii?

Doamne, cum le știți pe toate!

Și eu dau din coate-n mine și mă-ntreb –

De se mai poate să faci răul, rău în bine?!

Aia-i bună, aia nu-i bună, aia-i …

Ce ușor să spui astailaltă nu e bună

Vine lupul, papă oaia și ciobanul răde-n lună.

Uite-i, Doamne, cum se ceartă

și se fac de rîsul țării.

Ieri se milogeau la poartă și pupau poala puterii.

Ne cereau mărinimie, ne dădeau lună și stele.

Doamne, ce fățărnicie pe aleșii țării mele!

Lăcrimează la tribună, se lovesc în piept cu pumnul

Zamă lungă de minciună. Unu-s toți și toți sunt unul.

Un amestesc, o pocleală, ceva între oțet și fiere,

O rugină sau o bală, o poziție – putere!

Dai într – unul – sar cu toții. Numai opriți-i,

Gata. Să ne menajăm nepoții.

Nu contează ce-a fost tata.

Banii tăi… eee, sunt banii noștri!

Jos morala comunistă. Națiunea naște monștri.

Ce lozincă mai există?

Mmm, grija față de natură –

Semenii ducă-se dracu’

Asta Da nomenclatuă!

Nu cu via, cu aracu’.

Via las-o să trăiască, e-nvățată cu pămîntul.

Nouă să ne prisosească și puterea și cuvîntul,

Nouă să ne fie bine, să ne-alegem cu de toate,

Că de mîine… Ce e mîine?

Tot ca azi, tot cine poate

Eeee, copilul lui tăticu’,

Nu vă mai jucați cu focul,

Că se supără bunicul și vă bate nenorocul.

Că bunicul acesta știe – cum și cît, și cînd s-o lase,

Că tot robotind prin vie, i-a crescut via prin oase

E mare cît e toată vatra țării, cît ni-i visul

Nu-l învîrte nici o roată, cu el nu te joci de-a prinsa.

și sunt sigur c-o să-i vină, să vă înșire-așa – cu acu’,

să vă spînzure-n lumină și să vă trimită dracu’

Că nu ne-ați băgat în seama nici ca cît n-am existat.

Am avut așa o formă – o arătare, un abur, nici atît,

Un fel de … un manechin fără nici de-o formă

Un fel de-aglomerare fără țel pe care-l manevrați cum vă convine,

Dar cine sînteți voi?

Din ce castel vă coborîți?

Sau din ce ruine veniți să ne-nvățați cum să gîndim?

Și să spuneți: noi suntem frumoșii, vă botezăm, vă cununăm.

Să fim mult mai uniți decît au fost strămoșii!

Ce rîie, ce mizerie, ce zoi pe-ambițiile voastre trădătoare,

Ce lume rea, răsare dintre noi.

Ridică, Doamne, iar spânzurătoare,

Dar pune-i pentru-n timp cu capu-n jos

Să vadă locul care-l părăsiră,

Să-l vadă și să știe că-i pe dos urcușul brusc pe care se suiră

Că prea devreme s-au ajuns, ajunșii

Și că mai sunt cutremure pe lună

Și pot să cadă, și pot să fie-nvinși ei,

Că nu sunt decît porecle, nu sunt nume

Degeaba.

Să le fluturi și-n tramvai, că ei tot cu ochii-n sus și spre-nainte.

Se lasă ceața, domnilor, și noi ne-nlăcrimăm degeaba-ntre cuvinte

Mi s-a pus de ieri un nod în gît

Și mă-nneacă fumul vorbăriei.

Nimeni nu mai știe cum și cît

Trestia șoptește mostăriei

Curg șiroaie de minciuni pe stradă.

Nici o lacrimă de adevăr

Rar de tot o rază ia-nrăspăr întunericul ce va să cadă.

Dau pensionarii semn că mor

Și copiii fug mereu de-acasă

Și aleșii latră-n difuzor că vor face țara mai mănoasă.

Pe deasupra bunul Dumnezeu, sictirit de golul din cuvinte

Stinge mucul candelei de seu și visează c-o s-ajungă Președinte!

[flowplayer src=’https://glasul.md/wp-content/uploads/2013/05/04-deputatii.mp3′]