Casa asta din strada Plopilor  a devenit celebră prin faptul că a fost dăruită lui Petrea Darienco de către însuși Leonid Ilici Brejnev, care la acea oră era prim-secretar al Partidului Comunist al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

De Brejnev cred că ați mai auzit. Dar cine o fi fost Petrea Darienco?  Un simplu poet din satul Valea Hoțului de prin regiunea Bugului. A venit la Chișinău după război  și în scurt timp a devenit redactor-șef la oficiosul ”Moldova socialistă”. Lumea zice că a fost un om de omenie și un redactor bun.

Dar noi vorbeam despre casa din strada Plopilor. Era o casă boierească, cu două intrări. Una direct din stradă, iar alta din grădină unde se afla un demisol în care boierul își ținea lucrurile netrebuincioase  și produsele ce i le aduceau arendașii de pe pogoanele arendate.

Acum, pe la 1950, tânărul și oacheșul vârfuitor al partidului, îi veni ideea să facă o zonă de odihnă în Valea Morilor, care începea tocmai din strada Plopilor și se mărginea cu suburbia Buiucani. Privită de jos , Valea Morilor semăna cu un amfiteatru antic. Aici Brejnev înfipse hârlețul și spuse tare, ca să fie auzit până la Moscova: ”Călăuziți de marele conducător al Uniunii Sovietice, Iosif Visarionovici Stalin, noi vom zidi Lacul Comsomolist, un frumos cadou pentru tineretul moldovenesc!”

Comsomoliștii și comuniștii l-au aplaudat frenetic pe Leonid Brejnev, deposedându-l de hârleț, ca să poată acorda un interviu redactorului-șef de la ”Moldova socialistă”.

Discuția a fost scurtă și Brejnev i-a propus lui Darienco , printre altele, să urce un delușor, unde se zărea printre arbori  restaurantul ”Ceaika” (Pescărușul), o clădire de cherestea în stil rusesc.

Restaurantul era în imediată apropiere de casa boierească, unde locuise cândva și Constantin Stere (apropo, acum strada Plopilor poartă numele scriitorului și marelui promotor al Unirii de la 1918).  Chelnerița, o fată venită de la țară, cu un bagaj de vreo douăzeci de cuvinte rusești, le-a propus oaspeților un meniu sărăcuț, cam de la coada vacii. Brejnev și-a încruntat sprâncenele arcuite, ca două aripi de rândunică, și a ordonat să fie chemat directorul localului. Nu vom intra în detalii, pentru că s-au adus vinațuri și fripturi cât ar fi consumat un regiment flămând.

Pe la al șaptelea pahar de vin tare de Bardar, Brejnev  l-a întrebat pe Darienco pe unde locuiește. Acesta i-a spus că e chiriaș grăbit și locuiește într-o curte cu alți scriitori, cum ar fi Alexei Marinat tot din Valea Hoțului, cu Arhip Cibotaru, Gheorghe Marin și Gheorghe Malarciuc.

Pe aceștia nu-i cunosc, a zis Brejnev, dar dumneata ca redactor-șef meriți casa asta.

–          Care casă?

–          Cea din zare.

–          O fi locuind cineva în ea.

–          Îi dăm afară! a zis Brejnev.

După ce au achitat consumația au pornit spre casa cu pricina, luându-se la braț și cântând un cântec în vogă, interpretat de Mark Bernes.

Un lacăt enorm i-a oprit din cântare și au intrat pe portiță, coborând niște trepte abrupte,împrejmuite de un zid din piatră sălbatică.

Stăpânul casei tocmai își punea pălăria de fetru, o pălărie elegantă, cu mult mai frumoasă decât cea a lui Brejnev.

–          Bine ați venit Leonid Ilici în modesta noastră curte.

–          Cum vă numiți și cine sunteți?

–          Nicolai Alexeevici Sudbinin, fost profesor de religie la Liceul ”Alexandru Donici”. Actualmente sunt lector de ateism științific la Societatea ”Știința” de  pe lângă  comitetul raional de partid Chișinău.

–          Vă felicit, tovarășe Sudbinin că v-ați dezis  de vechea îndeletnicire și sunteți un adevărat propagandist al valorilor comuniste.

–          Sunt bucuros să fiu de folos patriei.

Brejnev avea să afle că odăile de sus sunt preconizate pentru un fost partizan, care nu a apucat să se mute, pentru că a murit subit lovit de un trăsnet.

Așa dar, lui Darienco i-a mers din plin și chiar a doua zi și-a adus nevasta și calabalâcul. Aici avea să locuiască cam un deceniu. Pe urmă, pe când ziarul ”Sovetskaya cultura” de la Moscova , nu avea un redactor-șef, Leonid Brejnev și-a amintit de Darienco.

Dar încă îi mai avem pe eroii noștri în fața casei lui Sudbinin. Curtea e mare. Cu pomi fructiferi. Și printre pomi zburdă șăgalnic iepurii de muscă de diferite culori.

–          Până o să vă arăt biblioteca, le zise Sudbinin, ce ar fi ca soția mea Ecaterina Feodorovna, să vă gătească o fripturică de iepure de casă, că totuna se înmulțesc  anapoda.

Oaspeții au acceptat. Friptura sfârâia într-un ceaunaș, pus pe niște pirostrii, chiar aici în curte.

Au mâncat cu poftă. Au stropit fruiptura cu vin de corniță din podgoria lui Sudbinin. Și după ce s-au pus la taclale, Brejnev nu avu ce face și întrebă:

–          Se vede că trăiți bine. De unde aveți atâția iepuri?

Sudbinin a preferat să tacă. Iar soția care venea cu o poală de pere, le-a spus cinstit că ea lucrează într-un laborator și aduce de acolo toată iepurimea asta, care la timpul ei au fost cobai.

Brejnev s-a ridicat de la masă, a fugit împleticindu-se spre fundul grădnii, s-a rezemat de un nuc bătrân  și ca orice om grețos și-a curățat stomacul. Nu s-a mai întors spre portiță, a dat la o parte niște nuiele din gard și a pornit  spre șantierul viitorului lac comsomolist.

Autor: Ion Proca