La zece zile după alegeri, rezultatele acestora sunt puse în continuare sub semnul întrebării. Maia Sandu nu recunoaşte victoria adversarului său şi a prezentat mai multe dovezi privind influenţarea votului, precum şi fraudele comise pe 13 noiembrie.

Tot candidatul opoziţiei antioligarhice a depus cereri penale împotriva preşedintelui CEC, Alina Russu, şi a ministrului de Externe, Andrei Galbur, cărora le reclamă demisia pentru neregulile şi abuzurile comise în ziua votării. Demersului său li se adaugă iniţiativele diasporei care a dat în judecată statul moldovean pentru obstacularea dreptului la vot garantat de Constituţie.

Ce şanse au acţiunile în justiţie şi numeroasele proteste organizate de moldoveni în oraşele europene, de vreme ce „sistemul” şi l-a dorit cu ardoare pe Igor Dodon preşedinte? Este de neimaginat ca oligarhul Vladimir Plahotniuc să consimtă invalidarea alegerilor (asta însemnând să dea indicaţii în această direcţie unor instituţii de stat). Dodon este sperietoarea cu care Plahotniuc şantajează Occidentul, pentru a-şi consolida puterea internă şi, în acelaşi timp, pentru a-şi tăia o potecă spre „inima” Moscovei. Mai are sens, în aceste condiţii, să te iei de piept cu nişte instituţii compromise?

Răspunsul este: categoric DA. Indiferent dacă se va ajunge sau nu la invalidarea scrutinului, Maia Sandu şi opoziţia antioligarhică în ansamblul ei trebuie să se bată pentru drepturile moldovenilor agresaţi de statul captiv. Instituţiile trebuie să servească legea şi cetăţenii, nu interesele oculte ale politicienilor, o lege strâmbă trebuie corectată, nu invocată drept scuză pentru derobarea de responsabilitate, aşa cum o face CEC-ul şi Ministerul de Externe. Refuzul parlamentarilor de a-i chema în audieri pe exponenţii acestor două structuri, inclusiv refuzul celor din pretinsa opoziţie socialistă, adaugă o tuşă groasă la portretul ignobil al clasei conducătoare de la Chişinău. Politicienii corupţi trebuie să ştie că nu-şi pot face mendrele la nesfârşit – cetăţenii se vor împotrivi. Răul se întinde până unde îi permit oamenii „de bine”.

Alegerile din 13 noiembrie, ca şi alte scrutine, au relevat o mare problemă a Republicii Moldova: cifrele confuze cu privire la cei din ţară şi la cei plecaţi peste hotare. Haosul din evidenţa populaţiei oferă un spaţiu nelimitat pentru fraude electorale. Înaintea alegerilor prezidenţiale s-a vorbit în presă, dar nu suficient de mult şi nu sub semnul urgenţei, despre „misterele” recensământului din 2014. Bâlbâielile guvernanţilor care au tot amânat publicarea datelor acestuia au sporit suspiciunile că o asemenea secretizare va permite furtul la urne. Numărul alegătorilor înscrişi în liste, în 2016, surprinzător, a fost cel mai mare din ultimii 15 ani, chiar dacă între timp populaţia noastră s-a împuţinat. O cifră cutremurătoare spune totul în acest sens: 106 persoane părăsesc zilnic Republica Moldova.

Imaginea sugestivă a acestui exod în masă ne-au dat-o lungile cozi ale moldovenilor de la secţiile de vot din străinătate. Chiar dacă n-au votat toţi – multora nu le-au ajuns buletine, alţii pur şi simplu nu s-au putut deplasa, din cauza distanţelor enorme –, am înregistrat pe 13 noiembrie un număr record de moldoveni care au votat în străinătate: aproape 140 de mii de oameni. Şi aceşti cetăţeni vor dori, în continuare, să participe la deciziile care privesc soarta Republicii Moldova. Adoptarea votului electronic sau a votului prin corespondenţă ne va ajuta, desigur, să avem o numărare mai bună a celor aflaţi în afara Republicii Moldova, dar această reformă trebuie să o ceară societatea, pentru că politicienii nu o vor.

Avem şi strania situaţie a alegătorilor din Transnistria. Un teritoriu separatist, care şi-a declarat prin referendum dorinţa de a se alipi la Rusia, un regim ilegal care a refuză sistematic să deschidă secţii de vot în stânga Nistrului şi unde nu se pot desfăşura campanii electorale pentru scrutinele din Republica Moldova, îşi manifestă subit interesul pentru alegerea şefului statului moldovean. Să fie doar o coincidenţă faptul că opţiunile celor care au fost aduşi de-a valma, cu microbuzele şi autobuzele, la secţiile de vot din Basarabia au fost contabilizate în favoarea lui Igor Dodon, candidatul pro-rus şi antieuropean?…

Ar trebui să ne lămurească, în primul rând, SIS-ul şi Procuratura Republicii Moldova, dacă aceste structuri, abilitate cu siguranţa naţională, nu apără cumva interesele unei puteri străine. Altfel, asistăm impasibili cum un regim separatist, ajutat de Rusia, desfăşoară nestingherit operaţiuni speciale pe teritoriul Republicii Moldova. O făcea, de obicei, prin manevre militare neautorizate, acum experimentează prin manevre electorale. Deşi încă nu suntem o federaţie, Transnistria, iată, ne-a demonstrat cum poate bloca aspiraţiile europene ale Republicii Moldova. Mai mult, după ce au votat pe 13 noiembrie pentru scrutinul moldovenesc, transnistrenii îşi vor alege pe 11 decembrie „preşedintele” de la Tiraspol, nerecunoscut de Chişinău. Aşadar, atenţie: o dată le recunoaştem voturile şi altă dată le declarăm neconstituţionale! Republica Moldova – un talmeş-balmeş juridic! Ce viitor are o asemenea „ţară”?

O situaţie periculoasă există şi în autonomia găgăuză. Sceptici şi indiferenţi faţă de politicile Chişinăului, alegătorii de acolo au votat într-un număr copleşitor pentru candidatul pro-rus la prezidenţiale, oferindu-i un sprijin important pentru victoria în alegeri, aşa cum „a constatat-o” CEC-ul. Rezultatul obţinut de Dodon în regiunea găgăuză – 99,0%, unul imposibil statistic! – este demn de Coreea de Nord şi de Cecenia lui Kadîrov.

Schema cu transferul masiv de voturi din Transnistria şi de la găgăuzi în folosul unui anume candidat a fost posibilă cu participarea sau măcar cu pasivitatea culpabilă a autorităţilor de la Chişinău. Combinaţiile electorale maligne fac imposibilă determinarea opţiunii de vot reale a moldovenilor. Grupurile mafiote locale, în conivenţă cu interesele Moscovei în zonă, pot oricând distorsiona voinţa alegătorilor.

Ne aşteaptă alegeri parlamentare în 2018, de aceea nevoia limpezirii numărului de cetăţeni din Moldova şi a concetăţenilor noştri din străinătate, dispuşi să voteze, nu mai poate fi ignorată. La fel de urgent trebuie clarificat statul celor două enclave – transnistreană şi găgăuză – care au capacitatea să înlesnească, la nivelul întregii ţări, opţiuni politice dorite de Rusia. Dacă actuala guvernare nu intenţionează să clarifice aceste aspecte, partidele din Opoziţia proeuropeană sunt datoare să încerce, printr-o comunicare directă cu alegătorii din ţară şi din diaspora, să afle cu maximă acurateţe pe ce electorat se pot baza.

Haosul dirijat, bine instrumentat, al listelor electorale, asigură perpetuarea unui regim întemeiat pe fraudă, corupţie şi aranjamente netransparente. Dacă tot i s-a reproşat, ipocrit şi demagogic, candidatului antioligarhic, Maia Sandu, că a evitat abordarea „geopolitică” în alegeri, să spunem că statul moldovean de azi este cea mai convingătoare ilustraţie a prăpastiei dintre Est şi Vest, a diferenţei dintre modelul european la care trebuie să tindem, în pofida unor trădări şi eşecuri de parcurs, şi modelul rusesc căruia doar i-am „coafat” malversaţiunile. Modelul european înseamnă lege şi ordine, pe când cel hibrid, întruchipat de puterea de la Chişinău, înseamnă tehnici de putere aplicate într-un teritoriu abandonat dezmăţului politic şi juridic.

Vitalie Ciobanu