Glasul Națiunii, august 1993

I

La începutul anului 1992, cînd forțele antiromânești din structurile de conducere ale Republicii Moldova au lansat un atac dur asupra forțelor democratice, s-a ajuns la situația cînd – paradoxal – liderii interfrontului, comuniștii și alte persoane oficiale „țineau” mai mult la independență decît acei care în augustul lui 1991 au ieșit în stradă pentru a o dobîndi. Într-adevăr, haita bolșevică într-o noapte cu mare pompă la putere se făcuse a uita de acei care au stat la temelia mișcării democratice, acei care au abordat și susținut lupta pentru trezirea conștiinței naționale, de acei care pe 7 noiembrie au stat în fața tancurilor sovietice barîndu-le calea spre locurile sfinte ale Basarabiei. Independența – atunci și pînă la începutul lunii curente – a fost de fapt o lozincă falsă, o mască vopsită în cele trei culori ale stindardului țării, menită să întunece privirile oamenilor redeșteptați. Promisiunile de neaderare la C.S.I., de stabilire a relațiilor bilaterale cu toate statele Uniunii Sovietice (platforma electorală a Președintelui Mircea Snegur), alte declarații de acest gen s-au dovedit a fi, în cele din urmă declarații fără suport. Tocmai din acest motiv, acum cîteva luni a demisionat din funcția de Președinte al Parlamentului de la Chișinău dl Alexandru Moșanu, adeptul promovării unei politici echilibrate care să conducă în final spre stabilirea și consolidarea unei independențe nu numai de iure ci și de facto.

Mai mult decît atît – și aici continuăm să ne referim la aspectul politic al independenței – Mircea Snegur a avut grijă la Alma- Ata, să-și pună semnătura pe niște documente foarte neclare – eufemistic vorbind – ca mai apoi să facă tentativa de a-și promova opțiunea CSI-istă prin intermediul Parlamentului. Sigur – chestiunea în cauză este legată și de aspectul economic al independenței. Suferind un fiasco de dimensiuni catastrofale, Mircea Snegur și guvernanții veniți din pepinierele comunismului au încercat la începutul lui august să ne dea pe mîina rușilor. Calculele făcute de noii „ sfetnici” au fost probabil următoarele: dacă Moldova intră cu pași viforoși în CSI, Moscova va fi mai blîndă cu moldovenii pauperizați, astfel încît toată lumea să se bucure de politica cumpătată și înțeleaptă a fostului secretar al c.c al p.c.m.

În cazul unui eșec, Mircea Snegur urma să obțină două victorii. Mai întîi avea să pună – și va pune la momentul potrivit – toată responsabilitatea pe mai mare „realizare” a tovarășului ar fi totuși dezvoltarea Parlamentului și desfășurarea procesului de privatizare pe întuneric în lipsa organelor legale de control. În acest context ar fi rezonabil să vorbim și despre declarațiile repetate cu privire la integrarea economică cu România și Occidentul, declarații nematerializate nici pînă la ora actuală. Sistemul vamal, frontiera, corupția, licențele „plătite” și piedicile cu caracter politic – iată doar cîteva din mărețele realizări ale tînărului stat moldovenesc în raport cu patria noastră istorică. După declarația Președintelui Iliescu, guvernanții de la Chișinău – neavînd deocamdată o altă soluție – întorc cu greu ceafa spre răsărit… Trebuie să spunem, însă, că pericolul unui boicot economic, de data aceasta din partea cadrelor din veriga media de conducere este deosebit de mare. Din surse care au dorit să-și păstreze anonimatul am aflat că unii conducători de la căile ferate moldovenești, certați cu limba română, vorbesc deschis despre un eventual sabotaj economic. „Dacă ăștia vor duce producția agricolă în România (pentru a fi prelucrată) noi vom face tot posibilul să putrezească în vagoane”.  Între timp „ amicii” noștri de la Ostankino continuă să ne înveselească cu fraze „agrar – democrate” și „ independente” gen: după prima tentativă, Parlamentul nu a ratificat CSI-ul, de parcă ne-am afla la Stuttgard, la competiția de sărituri în lungime… Zosim Bodiu și alți reprezentanți ai „ norodului” dau buzna pe la redacțiile de orientare comunistă și se lamintează în mare disperare că democrații au îngenuncheat „ țărișoara lor mică”! Băieții „uită” că de fapt Moscova a ridicat mărimea taxelor vamale cu două zile înainte de votarea CSI-ului și că politica economică a Kremlinului vis-a-vis de Chișinău a fost, este și – din păcate – va fi necruțătoare atîta doar că metodele de aplicare a ei sunt în funcție de relațiile politice și de regimurile aflate la putere.

II

Dacă analizăm lucrurile în profunzimea lor, trebuie să spunem că în mare măsură atît independența Republicii Moldova proclamată la 27 august 1991, cît și independența celorlalte state ex- sovietice a fost un cadou oferit de conjunctura politică a timpului, dirijată cu abilitate de marele puteri.

Împărțirea zonelor de influență între America, Europa și Rusia, pare a fi o realitate indubitabilă – s-ar putea întîmpla să descoperim Pactul de la Malta, abia peste cîteva decenii, cînd se va pune problema dizolvării Imperiului Rus și să aflăm cu cît sînge rece am fost vîndut în robie și de această dată de acei care pretind a sta la cîrma civilizației… Revenind la gîndul precedent țin să menționez că acest cadou – independența în forma în care am obținut-o nu a fost trăită și sensibilizată la cota necesară a conștiinței de către marea majoritate a populației. România a obținut independența – proclamată de camerele Parlamentului pe 9 mai 1877 – în toiul Războiului ruso-turc, în care mii de soldați români au căzut eroic cu gîndul la independența națiunii. Paralela cu Războiul din Transnistria nu cred c-ar fi ridicolă – oricum a fost o încercare de a opune rezistență unui dușman puternic – pur și simplu moldovenii nu au fost mobilizați de sentimentul unei unități firești, discrepanțele politice au fost superioare necesității de a elibera pămînturile intrate în jurisdicția noului stat. Afară de asta Moldova de Est nu a avut ( și nu are) niște conducători de talia lui Brătianu, Kogîlniceanu, Rosseti ș.a. care au condus națiunea spre libertate și neatîrnare. Părerea mea subiectivă este că Războiul din Transnistria a fost un atu în mîinile neocomuniștilor pentru a stopa și a distruge mișcarea de eliberare națională din Basarabia, spiritul și gîndirea românească. Dacă un conducător de stat care are armată, poliție, procuratură și multe alte instituții nu poate rezolva cel puțin problema deținuților politici de la Tiraspol, atunci despre ce fel de independență putem vorbi?

III

Independență înseamnă libertate.

Iată de ce la începutul anului 1992, în mod paradoxal interfroniștii erau mai „patrioți” decît acei care au luat bastoane milițienești în lupta pentru deșteptarea Basarabiei. Independența începea să fie confiscată și pusă în jocul murdar al intereselor de clan. Contopirea sferelor politice și economice din Republica Moldova cu cele din străinătate (cazul Seabeco este antologic în acest sens) a condus la formarea unor structuri mafiotice incontrolabile, care practic au monopolizat și privatizat viața noastră cea de toate zilele.

Independența fără libertate a fost și este cea mai mare utopie a timpurilor actuale. Abia după 4 august cînd Parlamentul a respins aderarea la CSI, aceste două noțiuni s-au suprapus. S-ar putea întîmpla să fie o victorie temporară, s-ar putea să fie o victorie fără învinși, oricum deocamdată trăim primele săptămîni de cînd s-a spart tîrgul vînzării de Țară.