Nu am mai fost prin aceste părți de țară tocmai din 1970, când tovarășul Ionel, președintele comitetului sindical de la Universitate, ne-a oferit câte un pat la tabără de odihnă ”Ceaika”. Mi-amintesc cu nostalgie, cum într-o zi de duminică, secondat de colegii de facultate Costică Bârcă și Constantin Vulpe am întreprins o călătorie până la Cetatea Chilia și la Vâlkov, orașul  pescarilor lipoveni, care-și poartă gondolele pe străzi de apă, ca în vechea Veneție. Citisem la Alexandru Robot niște consemnări elogioase despre acest oraș al pescarilor, dar în acea zi mi se păruse un oraș al nimănui. Luntrile vechi, rudimentare, cătrănite în lung și lat păreau niște epave pe luciul apelor danubiene. Bărbați bărboși, obosiți, cu cămașă slinoase pe la gulere și manșete, femeile gârbovite, aplecate deasupra ceaunelor, mestecând ceva incolor. Doar un miros înțepător de pește dădea de bănuit că se fierbe o ciorbă, de care toată populația e sătulă ca de mere pădurețe. dar din lipsă de alte bucate, vorba vine, că și racul la nevoie ține saț de pește.

Acum, după 30 de ani de absență prin aceste părți, găsesc că imensa câmpie a Basarabiei de sud, cu mari întinderi de pășuni, cu ghioluri chiftind de pește, unde au fost mânați de către țar coloniști bulgari, găgăuzi și lipoveni, stepa rămâne la fel puțin populată. Hergheliile de cai, turmele de oi și cirezile de odinioară, s-au împuținat vădit.

La  sfârșitul verii iarba se covrigește , se gălbenește ca sâmzâienele ce fac corp comun cu  târtanii sau ciulinii Bugeacului. Drumurile sunt practic impracticabile.

De o parte și de alta numai salcâmi boierești  cu ghimpi de un deget și cu păstăile sunând ca niște clopoței par a râde de călătorii care se încumetă să-și hodorogească oasele într-o aventură de călătorie. Ceea ce șochează sunt  întinderi cât vezi cu ochii, lăsate în paragină. Pe la șes apar livezi și podgorii rămase de la gospodăriile colective.

Pe întreg itinerarul întâlnim câteva orășele mai răsărite, cum ar fi Sărata, nume neschimonosit de noile autorități. De aici am avut un prim-secretar, pe Semion Kuzmici Grossu, pe scriitorul Pavel Pelin, pe regretatul Gheorghe Rău. La Tarutino, unde studenții noștri își făceau stagiul militar, timp de o vară, în imediata apropiere a autogării se află cafeneaua  Bessarabia, străjuită de un falnic monument al lui V.I.Lenin. Apropo, chipul hegemonului revoluției din octombrie e mereu omniprezent în orice localitate a acestui ținut. Străzile centrale îi poartă numele revoluționarului chel. Tatarbunarul , cântat în versuri de Bogdan Istru, la fel poartă pecetea vechilor tipare comuniste. Prin gări, țigănci poliglote, pentru suma de 10 hrivne îți toacă prezentul, viitorul și trecutul.

Vorba neaoșă moldovenească se face auzită pestotlocul. Am încercat să dialoghez cu doi moldoveni din partea locului.

Pe Nicolae Huțaga, fermier din satul Pocrovca, raionul Ismail, l-am întâlnit la piața din Primorsc, unde își comercializa zemoșii și harbujii, jurându-se pe toți sfinții că marfa lui nu conține nici pic de nitrați. Îmi spune cu regret, că sătenii lui au devenit zilieri la un fermier care posedă o podgorie de 300 de hectare, dar mai muncesc cu ziua și la câteva familii de coreeni, care cultivă legume și zarzavaturi de tot felul. El nu a dorit să se spetească pe ogoare streine și are pământ arendat pe care cultivă porumb, harbuji și mai are o livadă de piersici. Întrucât e angajat la stația de pompare a apei își irigă loturile cu apă din Dunăre. Seamănă, de obicei, porumb de soiul Odesskaia-10, numit ”Colțul calului”, care e foarte bun pentru mămăligă

–          De unde sunteți de loc?

–          Din Pocrovca. Sat de moldoveni. Străbunii mei au fost huțuli. Sunt veniți din Carpați. Numele nostru de familie e Huțaga. Denumirea satului vine de la Pocroave, când a fost sfințită biserica. Străbunul nostru a venit încoace cu o turmă de 500 de oi. Loc liber și pășuni era până la Cetatea Albă. Din păcate, comuniștii ne-au stricat biserica în 1962 și iată acum , cu forțe proprii o restabilim.

–          Văd că te pricepi în agronomie.

–          Sunt agronom de profesie. Am terminat facultatea la Institutul Agricol din Odesa, am fost repartizat într-o gospodărie din Iliciovsk, dar se îmbolnăvise tata și am revenit la baștină. Și nu-mi pare rău.

–          Cam câți trăitori are Pocrovca dumitale.

–          Cam vreo trei mii de oameni.

–          Aveți școală cu predare în limba română?

–          La noi permanent a fost școală cu predare în limba română.

–          Dar în satele vecine?

–          La noi în raion sunt șase sate moldovenești, 6 bulgărești și vreo trei ucrainești.

La finele discuției, Nicolae Huțaga, mă întreabă dacă am de gând să pun la murat harbuji și îmi spune o rețetă:

– Să nu uiți să pui printre harbuji și un strat de tescovină. Asta-i întărește.

Cel de al doilea interlocutor este Larisa Focșa, elevă în clasa a zecea, actualmente menajeră la tabăra de odihnă ”Leto”. Muncește aici a doua vară ca să-și ajute părinții și cei patru frați și surori mai mici. De bine de rău are un salariu de 1300 de hrivne, echivalentul a 2000 de lei moldovenești. I se oferă cazare și hrană gratuit. Tatăl ei Oleg Focșa e băștinaș, iar mama e din Basarabia, raionul Rezina. Avea 16 ani când a venit în vizită la niște rude. Oleg tocmai venise din armată. A văzut-o și i-a plăcut.

–          Mărită-te cu mine, i-a zis, că eu am să te port pe palme. Nu aș vrea să dai peste unul care să te țină numai în bătăi.

Când a împlinit 18 ani a născut-o pe Larisa, fata cu gropițe în obraji și cu ochii triști, pentru că în satul ei Priziornoie, despre care bunica îi spune că se chema Ceamașir, nu mai există școală cu predare în limba moldovenească și ea e nevoită să frecventeze o școală cu predare în limba rusă.  Bunica ei a învățat într-o clasă cu poetul Pavel Boțu, acel care timp de două decenii a stat la cârma Uniunii Scriitorilor din Moldova. Fiind pârât de niște colegi de breaslă că ar fi comis niște delapidări în timpul construirii Casei de creație a Uniunii Scriitorilor, într-un moment de slăbiciune sufletească, s-a sinucis într-un crâng din preajma satului Cimișeni. Dar asta e din alt decor. Să revenim la fata din Ceamașir.

Și fata cu ochi migdălați îmi spune pe nerăsuflate o strofă din poezia consăteanului ei.

Mai vin poveștile din urmă,

Pe urma ta neadâncită.

Li-e ferul gingaș și se curmă

Între n-a fost și-a fost odată…

Părăsesc Chilia cu inima frântă, pentru că se pierde o filă de istorie și ghidul ne spune cu totul altceva, știind prea bine că minte. Bine că buneii își mai amintesc numele de odinioară ale satelor din chinuitul spațiu al Basarabiei de sud.

sursa: ziarulnatiunea.ro