Iertare! Iertare creștină. Cuvîntul a fost prea des pomenit în ultimele zile. Dar la înțelesurile lui cîți dintre noi se vor fi gîndit cu dinadinsul? Și totuși el trebuie lămurit.

Creștinismul este religia iubirii, a milei și a iertării. Religia celor slabi deci? A sclavilor? A, nu! Ci mai degrabă a eroilor. A eroilor umili și anonimi; a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui Dumnezeu.

Cine nu mai cere nimic pentru el, – e creștin.

Cine nu mai există prin el, – e creștin.

Cine s-a omorît în trupul lui, în ambițiile și poftele lui, dar trăiește în spiritul și legea lui, care e a lui Dumnezeu, e creștin …

Înseamnă însă aceasta că un creștin nu există, nu cere nimic, nu vrea nimic, nu luptă pentru nimic? Deloc. El este, luptă și cere împlinirea legii lui Dumnezeu.

De-ți va greși aproapele tău nu de șapte ori, dar de șaptezeci de ori cîte șapte, iartă-l pre el. Desigur. De-ți va greși ȚIE! De-ți va greși ție, nu ai nici un drept să-l osîndești; căci cine te-a pus pe tine judecător în propria ta cauză: și de unde vei lua puterea să osîndești, și hotărîrea să execuți?

Cum de poți aduna atîta tărie în sufletul tău, încît să iai asupra ta păcatul grozav de a te înscăuna ca stăpîn peste oameni? Deci iartă-l. Dar noi maii știm ceva:

Știm că batjocorit, scuipat, pălmuit și spînzurat pe cruce, Christos a gemut îndurător: Iartă-le lor, Doamne, că nu știu ce fac. Dar tot Christos îndrumătorul a toate e cel care a luat biciul și a gonit pe zarafii și negustorii cari spurcau casa Domnului. De ce se uită așa ușor lucrurile acestea  :

De ce nu ne dăm seama că blasfemam și că batjocorim tocmai ce e mai cutremurător de sublim în creștinism atunci cînd bagatelizăm iertarea creștină făcînd din ea o mușama cu care să acoperim păcatele ce se fac împotriva „legii”?

Căci tocmai asta e sublim în religia noastră: desrădăcinarea subiectivismului și a sentimentalismului obișnuit să centreze toate întîmplările asupra noastră înșine, – și punerea noastră absolută în slujba unei realități transcendente nouă. Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: pentru noi neexistînd ca „noi”, insulta ce ni se face nu are obiect, nu există pur și simplu. Iertarea greșelilor greșiților noștri echivalează cu indiferența față de răul care ni se face pentru că acest rău noi nu-l simțim, nu trebuie să-l simțim. Așa fiind iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală.

Dar atunci iertare pentru păcate împotriva legii nu există pentru noi; ea nu este în mîna noastră, ci în mîna lui Dumnezeu; singur poate Dumnezeu să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăzneala, și orgoliul acesta ne-ar pierde.

Încetați deci, mielușei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate; NON DE RE TUA AGITUR!