Instalaţi în varii ficţiuni, ne cumpărăm un strop de calpă veşnicie. În sfera politică, preţul lor e libertatea noastră. Moldova ilustrează şi costul eşecului reformei româneşti şi tragedia societăţilor postcomuniste.

E curios cât de lesne amăgim şi ne autoamăgim. Cât de uşor izbutim să ne ascundem îndărătul unor ficţiuni verbale şi nonverbale. Ne facem promisiuni ferme, dar intenabile. Ne clamăm speranţe invincibile, dar zadarnice, ataşamentul veşnic la o iubire, loialitatea neclintită faţă de o comunitate, o divinitate, un tărâm. Apoi, invariabil parcă, urmează trădarea. Ne trâmbiţăm, bătându-ne poate cu pumnii în piept, dragostea perpetuă pentru un pământ strămoşesc, pentru o ţară care sfârşeşte prin a se reconfigura sub impactul cine ştie cărui cataclism, ori prin a se deteriora treptat şi a ne dezamăgi, coruptă fiind, pas cu pas, chiar de elitele ei.

În intervalul dintre declaraţiile noastre de loialitate şi prăbuşirea vizibilă a raporturilor de devotament pe care le întreţinem cu obiectul angajamentelor noastre, chipurile eterne, ne simţim protejaţi. Ne bucurăm în consecinţă de linişte şi de stabilitate. Ne cufundăm în pace. Cu preţul minciunii, părem ori poate suntem eficienţi.

În spatele ficţiunilor verbale ne cumpărăm astfel un strop de calpă veşnicie, despre care intuim de la un moment dat că nu va dura mult defel, dar de care avem senzaţia că nu ne mai putem lipsi. N-or fi ele utile. Totuşi, iluziile sunt „un leagăn plăcut”, ca să împrumut o expresie utilizată de Cioran în „Schimbarea la faţă a României” pentru a desemna (efectul) „soluţiei” unor „mari culturi”, precum „cea greacă, sau franceză”, deficienţele celor mici fiind “aşa de mari încât, lăsate în cursul lor firesc degenerează în caricaturi”. Nu mă pot împiedica să reflectez, citind aceste rânduri, la grotescul unor “pro-europeni” care au prefăcut Republica Moldova în fieful oriental al unei mafii eurasiatice.

Mai greu de spus este de ce oare continuăm să ne întreţinem iluziile chiar şi când realizăm că prelungirea artificială a duratei lor de întrebuinţare este rea, căci face dificilă, dacă nu chiar imposibilă, câştigarea pariului cu realitatea dură.

Degringolada Bătrânului Continent şi impactul asupra Europei răsăritene

Multe asemenea ficţiuni proliferează şi în spaţiul politic. Uniunea Europeană şi-a supravieţuit, nominal, sieşi, deşi pare clar că, în fond, a murit odată cu despărţirea Franţei şi Austriei de Germania, în siajul crizei migraţiei. Structurile şi birocraţia ei, purtate de inerţie, vor mai rezista un timp. Cât timp? Cine ştie. E clar însă că dezagregarea ei are un efect extrem de pernicios asupra Europei răsăritene.

Azi, când lumea s-a schimbat din temelii sub impactul globalizării, al crizei migraţiei care a desfiinţat Europa aşa cum o ştiam, al expansiunii militare şi propagandistice a Rusiei şi al anilor de neoizolaţionism american, ni se destramă, fatal, şi iluziile despre Republică Moldova. Şi, mai ales, despre independenţa ei prezumtivă, în fapt nicicând existentă, după războiul moldo-rus pentru controlul zonei nistrene, încheiat în 1992.

Privind spre fosta Moldovă sovietică descoperim o ţară uimitor de grav avariată. Ficţiunile au dominat mult prea mult timp această entitate în mare măsură artificială, greu de definit, şi populaţia ei multietnică. I-au guvernat discursul politic şi diplomatic aşa cum l-au administrat şi pe a-l altora, purtate în jurul conflictelor îngheţate. De pildă a celui moldo-nistrean. Negocierile 5+2 de pildă n-au soluţionat chestiunea esenţială. Au rezolvat ce-i drept, după cum scrie Armand Goşu, unul dintre cei mai competenţi experţi în istorie postsovietică, “ o sumedenie de mici probleme concrete, foarte importante pentru comunitatea de acolo, de la repararea unui pod la restabilirea legăturilor feroviare.

Dar aceste mici înlesniri au inclus şi neajunsul alimentării iluziei potrivit căreia se va ajunge la potou pe spinarea paşilor mici ai unei realpolitik dibace. Când, de fapt, asemenea litigii nu sunt pur şi simplu doar interetnice şi culturale, ci şi confruntări de sisteme, care se tranşează, în genere, doar după degringolada militară sau economică finală a celui autoritar, antiliberal şi antimodern.

Totuşi negocierile 5+2 au supravieţuit ani la rând. De ce? Au reprezentat de la Bruxelles, Berlin şi Washington până la Bucureşti, Kiev şi Moscova o formulă aproape iliescistă, „pentru liniştea noastră”, menită să escamoteze convenabil dorinţa vestului şi, nu în ultimul rând a Germaniei, de a evita pe cât posibil orice conflict cu Rusia, indiferent de gravitatea malversaţiunilor Kremlinului.

Moldova şi pariurile ei pierdute

Fosta republică sovietică Moldova e o ţară la propriu şi la figurat mică. E mai diversă şi mai inconfortabil diversă, căci contradicţiile ei naţionale i-au fost utilizate multiplu de stăpânii şi colonizatorii ei în spiritul lui divide et impera, decât majoritatea statelor de dimensiunile ei minuscule. Colac peste pupăză, e strivită între ţări şi puteri parţial foarte ostile, dar integral ambiţioase. S-a trezit la un sfert de veac de la ieşirea din dublul ei coşmar sovietic şi comunist şifonată serios de o istorie dificilă, a cărei noimă le-a scăpat celor mai mulţi locuitori ai ei şi al cărei potenţial de tragedii, crime în masă şi memorie trădată include pogromurile şi Holocaustul românesc.

E, parţial, depopulată de efectele mizeriei şi ale tendinţelor migratoare fireşti în epoci de globalizare. E dotată cu o geografie blândă, dar grevată de un trecut plin de capcane, de un prezent sufocat de oligarhie şi de un viitor inexistent, de vreme ce se află într-o poziţie strategic nu doar vulnerabilă, ci nesustenabilă.

Concomitent e lipsită de repere consensuale. Are o Biserică scindată, între Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Română, cu ierarhi parţial corupţi, folosiţi ca pârghii de stăpâni rămaşi mental, în parte, cantonaţi în totalitara logică a vechilor poliţii politice. E chinuită, concomitent, de o elită şi o oligarhie postcomunistă fără vreo ruşine. În aceste condiţii Moldovei i-ar fi fost oricum greu să iasă la lumina unei economii eficiente, neminate de corupţie, a democraţiei şi statului de drept.

Efectele unificării ratate

În plus, indiferenţa stranie a multor români faţă de ideea reunificării cu fraţii de aceiaşi limbă şi de acelaşi sânge, din cauza căreia Bucureştiul, cum pe drept regretă Armand Goşu, n-a prezentat decenii la rând “nici un proiect (unionist) serios” s-a perpetuat cu efecte catastrofale. La umbra ei, eşecul unionismului în sfertul de veac despărţind prăbuşirea imperiului sovietic de expansiunea celui putinist a devenit inevitabil. Cuplat cu tergiversarea reformei şi a democratizării României şi cu degringolada occidentală, eşecul unionist i-au pecetluit destinul.

Va fi greu de explicat de ce vestul a omis să investească economic şi ideologic îndestulător într-un teritoriu mic, dar strategic valoros, lăsându-l să devină un stat eşuat. Sigur, se poate argumenta credibil, împreună cu Armand Goşu, că Occidentul n-a investit din cauza incapacităţii moldovenilor de a-şi construi o justiţie funcţională şi a combate corupţia şi pentru că “guvernele succesive de la Chişinău au fost ostile investiţiilor occidentale, cum sunt şi azi”.

Perfect adevărat. Dar mai există diplomaţia şi ceea ce se numeşte soft-power, influenţa mediatică, dacă se doreşte exercitarea ei, pe scurt, o raportare adecvată în termeni de interes şi atenţie. Dar au lipsit.

Sistemul, ficţiunile şi mafiotizarea

Aceste carenţe explică uşurinţa cu care în stânga Prutului s-a impus o restrânsă gaşcă politico-economică ajunsă, sub girul lui Vlad Plahotniuc, să se înstăpânească politic şi economic. S-a înşurubat un sistem care controlează „economia prin taxarea fluxurilor de capital ce intră şi ies din ţară, acumulând frustrare publică, eliberată apoi periodic prin răbufniri sociale”, după cum nota Răzvan Dumitru în paginile revistei 22.

Potrivit lui, „acest control este exercitat de monopoluri prezente în toate sectoarele economice şi asigurat cu sus¬ţi¬nerea instituţiilor statului, care sunt con¬trolate direct sau prin oameni loiali de ace-iaşi oligarhi. Din aceste monopoluri administrate privat, dar protejate politic sunt ex¬trase resursele menţinerii sistemului, atât politic, cât şi economic. Din monopolul comerţului şi al altor servicii destinate populaţiei, al schimburilor şi transferurilor la vedere şi ascunse din bănci, din convertiri şi spălări de bani trăieşte bine” reţeaua oligarhiei, cu tot cu rude, clienţi şi prieteni.

Modelul mafiotizării statelor slabe, transformate de poliţiile lor politice, vremelnic cel puţin, în plăci turnante ale crimei organizate şi în spălătorii de bani, e comun, ce-i drept, întregului spaţiu postcomunist şi priveşte toate societăţile postsovietice. Dar o ţară postcomunistă mică, precum Republica Moldova ar fi fost mai lesne de salvat şi reformat decât cele mari şi mijlocii, precum Rusia, Ucraina sau România.

Sub impactul mafiotizării, al descoperirii proporţiilor în care s-a devalizat ţara, în cursul unui proces, în interiorul căruia furtul unui miliard de dolari n-a constituit decât un episod, ce-i drept dramatic, erodarea credibilităţii guvernării aşa-zis „pro-europene” s-a accelerat enorm. N-a mai fost nevoie de multă propagandă rusă şi de agitpropul variilor facţiuni ale oligarhiei pentru ca moldovenii să se înfurie. Pentru ca să nu mai accepte, în covârşitoarea lor majoritate, să se lase guvernaţi de o coruptă clică în numele unei ficţiuni.

A încă uneia. A fanteziei pro-europenismului. Încât regimul Plahotniuc, instalat în taină, la adăpostul nopţii, precum o curvă trişând în iatacul stăpânei, prin învestirea guvernului Pavel Filip, creditat fictiv ca pro-european de girul jenat al României şi al vestului, s-a văzut nevoit să cârmuiască aşa cum s-a înscăunat. Nedemocratic, dacă nu anti-democratic, conducând împotriva voinţei manifeste a poporului guvernat.

Care, culmea tragediei sale, s-a reprogramat la furie, din mânia pe care i-au iscat-o şi alimentat-o falşii europeni, ajungând să cotizeze plenar la ficţiunea propăşirii sale la umbra euroasiatismului rusesc. La fantezia belşugului care s-ar putea obţine din preluarea, de către basarabeni, a unui rol „hermetic”, de Hermes Trismegistos, pendulând rentabil şi nu tocmai onest, între Rusia, Ucraina şi români.

Un viitor incert

Or, adevăratul destin al Republicii Moldova nu poate fi decât unul european. Şi, ipso facto, unionist, dacă România îşi va proba durabil vocaţia democratic europeană. În cele din urmă, viabilitatea unei ţări depinde de aderenţa unei mase critice a populaţiei sale la demnitate şi adevăr. Ce şanse are partidul omonim, al cărui nume trădează intuiţia formidabilă a celor care au inventat platforma DA?

Ieşirea aproximativă, dintr-un totalitarism depăşit nici după un sfert de veac, a României postceauşiste a demonstrat în chip incontestabil că a construi şi mai cu seamă a construi democraţii reale, ne-fracturate, ne-originale, ne-defectate e net mai greu decât a critica o putere plenar discreditată. Dar însăşi apariţia acestui protest articulat e remarcabilă, semn clar că în societatea informaţională şi globală nici o oligarhie nu mai e la adăpost de schimbări. Iar dacă explodează mămăliga, de revoluţii.

Ficţiunile sunt sau par din capul locului cu totul altceva decât simple construcţii, menite să ne ajute să ne refulăm neajunsul de a fi nestatornici, failibili, muritori, de a ne escamota carenţele, erorile sau, cine ştie, impotenţa. Au scopul de a ne crea un alibi şi un adăpost comod, când realitatea ne confruntă tot mai crunt şi mai necruţător cu probleme aparent prea complexe pentru a nu ne contrazice credinţa în capacitatea noastră de a le rezolva rapid. E probabil ca, iniţial, să lipsească unei majorităţi covârşitoare conştiinţa futilităţii unor asemenea ficţiuni.

La socoteala de pe urmă

Cu atât mai dur e şocul ieşirii din halucinaţii. Cu atât mai greu suportabilă e priveliştea obscenităţii lumii gogonate în care ne-am complăcut. Cu atât mai atroce e confruntarea cu oribilitatea integrală, nemachiată, a fizionomiei finale a unui Dorian Gray vicios, păcătos şi îmbătrânit literalmente în rele, ajuns la capătul fatal al drumului, la al cărui debut surâzător, rozaliu şi optimist un tânăr îşi vânduse sufletul Satanei contra unei făgăduieli deşarte.

Ridurile de pe chipul său desfigurat de moarte obturează priveliştea unor copii lăsaţi de izbelişte în oraşele basarabene de părinţi plecaţi la muncă, femei vânzându-şi trupurile în lupanare occidentale, bătrâni ucişi cu zile din lipsă de pensii, medicamente şi spitale. E un spectacol de Oliver Twist, Dickens şi secolul XIX.

Fapt e că datele problemei basarabene nu s-au schimbat esenţial doar pentru că oribilul regim sovietic s-a văzut substituit la Chişinău, de o altă administraţie, în parte mafiotă. Nu le va modifica înlocuirea unei guvernări rele cu alta, mai rea sau nu mai puţin rea. În lumea actuală, aşa cum e configurată, nu se întrezăreşte, realist vorbind, şansa supravieţuirii, pe termen lung, a ţărilor mici în zona gri dintre puteri. Nici eventualitatea perpetuării unor state eşuate, acaparate de structuri mafiote. Mai devreme sau mai târziu vor trebui plătite oalele sparte.

Vor achita o parte din notă nu în ultimul rând politicienii români care şi-au ratat menirea firească de a-i ajuta concret, economic, politic şi moral pe fraţii de dincolo de Prut să iasă din marasm şi să renunţe la sinucigaşele ficţiuni stângiste, pro-ruse şi independentiste. Dar preţul cel mai piperat al deceniilor de abandon în braţele celor mai diverse iluzii şi ficţiuni confortabile riscă să-l plătească, din nefericire, basarabenii.

Cum se converteşte un blestem în binecuvântare? Se vor putea demantela reţelele securisto-oligarhice din fostul univers comunist care împiedică edificarea democraţiilor? Are statul de drept vreo şansă? Într-un editorial dedicat condamnării definitive, pentru corupţie, a oligarhului român Dan Voiculescu scriam în context, în 2014, că ex-securistul „Felix ar fi vrut să se afişeze ca erou şi cavaler-mântuitor, care a răpus presupusul balaur băsist (generator de independenţă a justiţiei) şi merită prin urmare să conducă România”.

Nu ştiam atunci că tenebrosul său ev nu va lua sfârşit nici după ce avea să ajungă după gratii, întrucât ficţiunile puse în circulaţie de imperiul său economico-politico-mediatic aveau să supravieţuiască şi să continue să ucidă minţi.

Ştiu, în schimb, că libertatea vine ori de câte ori un copil e auzit îndrăznind să strige că împăratul e gol, iar lumea se trezeşte şi luptă, omorând balaurul minciunii.

Sursa:Deutsche Welle