(13 septembrie 1989)Istoria ne obligă să ne amintim de el. Destinul nu ne distribuie nici o fărîmă de viitor fără a ne sprijini cît de puţin de trecut, în consecinţă, fără a ne sprijini de litera unui poet, iertată fie-mi  parafrazarea, frumos ca ideea înseşi.

Da, am încercat să trăim fără Eminescu, am încercat să ne prezentăm drept început de istorie, de literatură, de cultură, de tradiţie şi de atîtea altele, crezînd că viaţa nu e decît pănuşă căreia i-ar sta bine în orice haină, ca mai apoi să înţelegem un lucru simplu de tot – există un singur început şi că timpul e unicul care le poate înşira pe toate pe coloana sa ca mergelele pe sfoară. Şi dacă am înţeles că suntem pur şi simplu cineva cu care istoria continuă şi că nu putem fi deplini fără ceea ce a fost pînă la capitolul nostru, am deschis uşile şi ne-am spus „bine aţi venit, poeţilor”, „bine aţi venit, domnitorilor”, „bine aţi venit, litere latine în casa unor copii intoxicaţi cu aerul unor teorii false”.

Dar să nu mai fim moralişti, pentru că e poate prea puţin să ne arătăm din deget unul altuia. Să rămînem deocamdată la capitolul constatării şi la faza frînturilor de concluzie pentru a conchide acum că Eminescu e pe calea să fie primit la el acasă aşa cum a fost. Da, aşa cum a fost, pentru că trunchiat şi servit în doze mici nu mai e geniu, nu mai e mare, nu mai e Eminescu.

La Moscova, acolo unde a avut loc serata închinată centenarului de la moartea poetului, mă gîndeam că e probabil mult prea devreme pentru a spune că Luceafărul gîndirii noastre este, în sfîrşit, reabilitat. E prea devreme, deşi am făcut calendare chipul lui, deşi se cîntă şi acasă şi la Moscova Doina şi alte poezii, deşi organizăm serate şi acasă, şi la Moscova, deşi sunt depuse buchete de flori ziua în amiaza mare fără a fi deschise mai apoi dosare. Zic e prea devreme şi mult prea devreme va fi atîta timp,cît nu vom avea un „Eminescu” opere complete – de la prima pînă la ultima sa literă, de la prima pînă la ultima sa răsuflare. Atunci vom putea spune că a fost reabilitat un geniu şi o istorie, atunci vom fi reabilitaţi noi înşine, mai bine zis, pentru că un geniu nu poate fi nici condamnat, nici exilat, nici reabilitat.

Să încercăm însă, a crede că toate se fac întru întregirea lui şi că serata organizată în sala cu coloane a Casei sindicatelor de la Moscova e doar o etapă din cîte le avem de făcut, deci s-ar fi cuvenit să plecăm încolo, în capitala unei ţări cu atîtea popoare nu în decembrie, ci în luna iunie, la 15, ziua în care secolul absenţei sale îşi închidea cercul în limita galbenă a lumînărilor aprinse la Chişinău. Ştiu, anul Eminescu, decretat conform hotărîrii UNESCO, ne lasă şansa să-l marcăm şi acum cînd termometrele Moscovei indică aproape 20 de grade sub zero, cînd străzile capitalei par a fi bandajate sub zăpada care tot vine de pe undeva, în florile noastre, aduse de la Chişinău, nu pot ajunge pînă la sala cu coloane din simplul motiv că gerului nu-i plac garoafele, ci doar petalele sale de gheaţă.

Oricum la 7 decembrie o delegaţie destul de numeroasă de moldoveni au poposit la Moscova pentru a vorbi despre Eminescu într-o sală cu 28 de coloane poleite cu timp şi istorie. Într-o sală în care eram chemaţi să ne simţim ca acasă, dar ca acasă te poţi simţi numai acasă. Dar să lăsăm istoriile Moscovei dincolo de uşa Casei sindicatelor şi să deschidem uşa.O voce deserviciu mă întîmpină brusc şi-mi cere să-mi şterg încălţămintea. „Vitiraite noghi!”- mi se spune. Mi le şterg şi încerc să mă simt ca acasă. În holul Casei sindicatelor cîntă muzică moldovenească. „Ştefan Vodă” adună în jurul său lume de peste lume, moldoveni şi nemoldoveni. Primi stau şi ascultă din dor de Moldova, ceilalţi – din curiozitate. După puţin timp toate acestea se vor topi în liniştea unor clipe venite să anunţe ora de început a seratei de omagiere. Sala cu coloane îşi trimite lumina spre chipul lui Mihai Eminescu – un portret de proporţii destul de mare atîrnat în spatele prezidiului. Îmi aduc aminte, că de la moartea poetului au trecut mai bine de 100 de ani, dar de cînd suntem o ţară şi un scop ceva mai puţini, dar totuşi destul de mulţi pentru a măsura absenţa Moldovei în sala de lux a Moscovei. Se vorbeşte moldoveneşte şi se vorbeşte tare, suntem gălăgioşi, pentru că ne simţim ca acasă. Se fac bancuri, iar sala cu cele 28 de coloane ne amplifică vocile, de parcă am avea montate microfoane în nasturi sau pe altundeva. Luminile se topesc puţin şi cei din prezidiu îşi ocupă locurile. Lumea nu se miră că în prezidiu se află şi Nicolae Popa, şi Eugen Cioclea, şi Valeriu Matei. La urma urmei nu e nimic straniu. Dar sala murmură nu se ştie ce şi pare să fie mirată. E prezentă aproape întreaga conducere a Republicii – iată ce ne uimeşte. Unii zic că e o simplă coincidenţă – peste cîteva zile îşi începe lucrările Congresul al II-lea al Sovietului şi cei din conducere, deputaţi fiind, au venit la congres, alţii motivează prin numirea în postul de prim-secretar al lui Petru C. Lucinschi. Nu mai înţeleg cărei versiuni i se dă prioritate. În prezidiu totuşi, e aproape întreaga conducere a Republicii şi serata pare a fi organizată cu destulă seriozitate.

Vorbitorii îşi spun cuvinte mai mult sau mai puţin academice, vorbesc cei de la Moldova, vorbesc reprezentanţi ai diferitelor republici veniţi cu această ocazie la Moscova. În luările de cuvînt e des întîlnită formula „Eminescu, poet moldovean şi român” şi mi-aduc aminte de legea cu privire la limba de stat unde e recunoscută identitatea limbii. Dumitru P. Popescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, prezent şi el la serată (însoţit de Mircea Radu Iacoban) evită această îmbinare de cuvinte, dar nu ştiu ce îl obligă să o facă – legea noastră Istoria şi Eminescu aminteşte de cele 16 volume „Eminescu” şi mă gîndesc că ar fi bine să le cumpărăm şi noi. Cel puţin dreptul de a le edita, fiindcă, în sfîrşit, avem şi noi literele noastre. După ce luările de cuvînt s-au consumat, fiind tivite pe alocuri cu aplauze, cei din prezidiu au luat loc în sală, cedînd scena unui mare grup de artişti veniţi  de la Chişinău. Corul „Moldova” dirijat de Valentin Budilevschi, interpretează „Doina”, apoi vor urma Margareta Ivanuş, Lilia Amarfii, Anastasia Lazariuc, Maria Bieşu,Ion Ungureanu, Nicolae Sulac, orchestra de muzică populară „Lăutarii”, colectivele etnografice „Ştefan Vodă”, „Crăsneanca” (Cernăuţi), actorul Dumitru Fusu cu florile sale Rusanda şi Ana-Maria, apoi se va include pe fir întreaga sală pentru a cînta imnul acestor timpuri „Limba noastră”.

Ne simţim ca acasă şi nici nu ne atinge gîndul că dincolo de prag e nemilos de rece şi e iarnă cu zăpadă multă. La balconul din faţa scenei un tricolor e legănat de două mîini şi sala se întoarce cu faţa spre el. Un tricolor venit să ne întrebe şi aici la Moscova, ce e cu noi, ce facem şi ce va fi cu el în timpul care vine. Cele două mîini continuă să legene peste noi, iar serata de omagiere continuă cîntîndu-se poezie de Eminescu şi pentru Eminescu.

Ninsorile nu au trecut pe la Chişinău. Trenul „Moldova” a intrat în Republică ca într-un peisaj executat în negru-alb şi doar cîte un drapel mai colorează pe ici-colo priveliştea.