La mitingul diasporei din Piaţa Victoriei s-a mers niţel „până la capăt”. Cam aşa ar suna ştirea pe scurt. Dar, cum cele întâmplate sunt de o importanţă imensă, subiectul merită examinat.

Mai întâi ce s-a întâmplat cu adevărat vineri în Piaţă.

S-a întâmplat ceea despre ce cu toţii am fost avertizaţi că se va întâmpla şi nu am vrut să credem. „Mersul până la capăt”. Au fost avertizări. La conferinţa de presă ţinută cu câteva zile înainte, nişte ofiţeri de jandarmerie au semnalat, folosind obişnuitul limbaj de lemn, că se va întâmpla.

Români veniţi de departe pentru a protesta împotriva unor abuzuri, s-au lovit de o metodă sistematică aplicată de Jandarmerie pentru a discredita orice viitoare mişcare de opoziţie. România a mai fost niţel strânsă de gât, să nu mai ţipe atât în timpul violului. Cam asta s-a întâmplat, pe scurt.

După aproape zece ore de gaze inhalate, vă putem spune cum a fost montată în scenă toată mizeria: jandarmii tensionau situaţia – de obicei trăgând şi mutând gardurile de colo colo, fără rost, agitând mulţimea care era oricum înfierbântată – dar care nu era violentă. Apoi începeau cu gaze lacrimogene – fără motiv – servite generos exact în faţă, de la mică distanţă, cu un cinism maxim, cum numai slugile stăpânilor lor ştiu să facă.

Metoda a fost asezonată cu scene de vodevil: de exemplu una în care un jandarm s-a întins pe jos după ce a fost „lovit” cu palma peste cască de un bărbat apărut de nicăieri.

Toate aceste multe episoade erau sistematic urmate de trimiterea la înaintare a „negociatorilor” şi a jandarmilor-femei, care vorbeau frumos cu oamenii şi îi luau cu binişorul. Cinismul programului era mai sufocant decât gazele, era demn de regimul comunist. Nu era suficient că ridicau tensiunea cu abjecţie, dar îşi băgau şi colegele la înaintare, pentru efect maxim de presă. Care s-a şi speculat mai târziu.

În timp demonstranţii s-au înfierbântat, dar nicăieri nu am văzut acte reale de violenţă. Da, au fost înjurături din plin, îmbrânceli, şi, după ora 6, s-a aruncat la greu cu sticle de apă (rareori chiar din sticlă), cutii de bere, pietre, chiar ouă, în jandarmi. Am stat în spatele liniilor de jandarmi unde am văzut toate astea.

Dar am văzut şi altceva: atitudinea complet lipsită de bunăvoinţă – ca să nu spun plină de ură – a jandarmilor. Duritatea cu care acţionau chiar de la început.

La ora 6 seara devenise evident că treaba era o înscenare bine gândită. Au urmat tunuri cu apă în jur de 8, băi de gaze lacrimogene, şi chiar mai multă ură din partea jandarmilor, care îşi motivau atitudinea super ostilă spunând că au colegi ajunşi la spitale (de parcă ăsta este în sine un motiv de a măcelari demonstranţi paşnici).

Ce a urmat, s-a văzut, în parte, pe televizoare.

Ce nu s-a văzut este cinismul maxim cu care jandarmii lansau petarde direct în mulţime, fără niciun pic de grijă pentru sănătatea celor care manifestau. Grenade care ardeau aruncate peste oameni fără protecţie! – nu sticle cu apă aruncate în oameni antrenaţi pentru asta, echipaţi până în dinţi!

Ce nu s-a văzut au fost miile de tineri care scandau în marea de fum. Care vomau pe caldarâm, dar care, spre disperarea Puterii, se încăpăţânau să rămână.

Nu s-a văzut faptul că după 10 seara, deşi gardurile fuseseră scoase din Piaţă, nimeni nu îmbrâncea sau violenta jandarmii care aruncau constant cu gaze şi petarde. Fără motiv. Doar-doar lumea pleacă acasă şi coloneii nu mai primesc telefoane de la politic.

Am văzut doamne – doamne, nu femei – trecute de 50, îndurând războiul care pogorâse peste noi, în tăcere, cu demnitate, aşa cum numai femeile sunt în stare.

Am văzut jandarmi zbierând, complet iraţional, pe care îi lăsau nervii, în ciuda faptului că ţineau butelia de partea cu trăgaciul.

Am văzut jandarm care s-a gazat singur trăgând de garduri, la începutul mitingului: Dumnezeu nu bate cu băţul, iar celor încă buni la suflet le atrage atenţia că trebuie să se dea înapoi.

Am văzut cum România renaşte niţel, sufocată de fumul toxic al duşmanilor ei.

Un alt lucru care nu s-a văzut la televizor este violenţa cu care a fost împrăştiată mulţimea din Piaţă. Nu s-a văzut grotescul unor trupe de mardeiaşi cu ordin şi mandat să evacueze lumea din Piaţă cu orice preţ: în timp ce împingeau şi călcau oamenii aşezaţi pe jos şi arestau la întâmplare, jandarmii ţineau morţiş să asigure că acţionează legal. La ce le folosea asigurarea?

Vineri România a fost din nou sufocată niţel, că ţipa prea tare în timpul violului

În faţa oricui susţine că jandarmii au răspuns legitim, vineri, la violenţă, o spun răspicat: NICI VORBĂ. Jandarmeria a acţionat la comanda politică a unui regim pe cale să fie eliminat de Istorie. A făcut-o cu cinism maxim şi cu o duritate greu de descris.

Ce însemnătate istorică au toate acestea? Dincolo de oasele rupte şi gazele inhalate?

Vineri s-a deschis războiul civil şi la Bucureşti, aşa cum s-a deschis, în ultimii ani la Beijing, la Londra, la Washington, la New York, în Italia, în Franţa. În această ordine. Aşa cum se va deschide pretutindeni. Pacea a fugit niţel de pe Planeta noastră. A zis că revine când terminăm.

Acest sezon de vânătoare va marca existenţa fiecărui suflet de pe această Planetă. Doar că nu multă lume înţelege cum să decodifice momentul istoric în care ne aflăm.

În toate aceste locuri se duce o luptă extrem de dură între un sistem corupt, care nu vrea să moară, şi unul nou, care nu poate să trăiască, sufocat de cel vechi.

În toate aceste locuri o ordine socială construită prin crimă şi înşelătorie de revoluţiile inspirate de utopiile secolelor 17 şi 18 este dezrădăcinată fără drept de apel de transformări pe cât de subtile pe atât de masive.

Acest tipar nu poate fi oprit, aşa cum nu poate fi oprit Soarele pe cer.

Pe de altă parte stâlpii „ordinii” sociale existente, bazată pe o corupţie halucinantă, nu vor accepta pur şi simplu ştergerea din istorie fără să lase în urmă un nou val de crime şi abjecţie. Aşa că războiul civil, care vineri a început şi în România, va continua. E prea mult putregai, suntem prea mulţi complici la existenţa degenerării, astfel că această curăţenie va aduce cu ea suferinţă.

Ce urmează?

Vineri România a mai murit un pic – aşa cum a murit în 44 sub tancurile sovietice, sub comunism, torturată în temniţe, aşa cum a murit în ‘89 când a fost înşelată de regimul Ion Iliescu, aşa cum a murit în perioada de „tranziţie” jefuită de vechea aparatură de Partid, îmbrăcată, acum, în costume Armani.

Dar lucrurile se schimbă. De vreo doi ani încoace, Imperiul Răului ajuns la butoane în ‘46 este puţin agitat. Crimele lui sunt uriaşe, atât de mari încât nu le mai poate plăti. Şi nici nu le mai poate ascunde. Aşa că tot ce îi rămâne de făcut este să terorizeze pentru a înăbuşi vocile. Căci cu vocile se luptă tovarăşii.

Mai important, Sistemul este speriat pentru că, sfidând logica, România învie niţel. Puţin în fiecare zi. Nu pentru că ar vrea, nici pentru că ar avea chef să lupte, nici pentru că i se pare că poate. Ci pentru că aşa vrea Istoria: să rupă aceste putrede pânze de păianjen întinse peste toată lumea. Iar noi suntem chemaţi să o ducem la îndeplinire.

Episodul de vineri, asemenea Mineriadei, nu poate fi ignorat şi nu poate rămâne fără consecinţe. Dacă ne vom preface că nu s-a întâmplat – aşa cum a fost cazul crimelor comunismului, al Mineriadelor etc., vom coborî mai adânc în iad.

Singura soluţie este rezistenţa paşnică, neclintită, în faţa crimelor. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, crimele vor deveni atât de sufocante, încât oricum va trebui să facem asta.

Cât despre Puterea de la Bucureşti – a pierdut de mult abilitatea de a mai explica României crimele pe care le comite, zilnic, la adresa viitorului ei. Acesta este şi motivul pentru care miniştrii guvernului actual fug de presă, la conferinţe. Este motivul pentru care propaganda a ajuns să nu mai aibă nimic de a face cu realitatea. Este motivul pentru care la cârma României sunt puşi oameni de paie.

Vineri a început un nou episod: cu propaganda nu mai merge. Minciuna a ajuns să nu mai poată acoperi Adevărul. Aşa că Sistemul a ajuns în faza terminală – în care trebuie să-şi menţină existenţa prin violenţă. Aşa cum o făcea Partidul comunist acum câţiva ani. Se poate spune, în acest sens, că masca neatent pictată pe faţa acestui regim a început să se crape.

Vestea bună, cu adevărat bună? Eradicarea Răului care sugrumă România din 1946 este doar o chestiune de timp. Nu pentru că avem chef de lupte, sau pentru că este plăcut ce va urma. Ci pentru că nu avem încotro. Cu alte cuvinte, pentru că aşa vrea Cel de Sus. Singura întrebare, care ne priveşte doar personal, pe fiecare în parte, este de ce parte alegem să fim. Pentru că, la sfârşit, numai o parte va rămâne.

The Epoch Times România