„Glasul”, martie 1989. Ce vrea poporul.
Parafrazez titlul unei poezii a lui Ion Vatamanu, preluat mai apoi și de un spectacol în curs de lansare la teatrul „Mateevici”, pentru a-mi aminti că nu chiar atît de demult unele publicații și agenții de presă afirmau mai mult sau mai puțin eufemistic că una vor scriitorii și alta vrea poporul și că de ce adicătelea unii (ziși gloată, grup, grămăjoară ș.a.m.d) își arogă dreptul de a vorbi în numele poporului.
A venit și a trecut (deși nu chiar în toate circumscripțiile) ziua alegerilor și poporul a spus – printr-o trăsătură de condei pe buletinul de vot – ce vrea. Vrea să-i aibă drept reprezentanți în parlamentul țării pe medicii care vorbesc fără eufemisme despre sănătatea noastră fizică prea relativă pentru a se numi sănătate, pe agricultorii care vorbesc fără eufemisme despre sănătatea pămîntului, apei și aerului nostru, care deocamdată sunt prea stimulate de chimie pentru a fi sănătoase, pe muncitorii, inginerii și tehnicienii care vorbesc fără ocolișuri despre formele nefirești în care își deformează existența economia noastră…
Cît privește scriitorii, cică își arogau niște drepturi ce nu le aparțineau, au devenit cu toții – și poeți, și prozatori, și critici – deputați , adică aleși, adică soli, adică reprezentanți ai poporului. Și cei criticați de presă, și cei lăudați cu jumătate de gură, și cei cu mustrări pe linie de nesupunere birocratică. Și cei opriți la vamă, și redactorii-șefi ai celor mai mustrate de la diferite tribune gazete și reviste (nu pot să nu-l pomenesc alături de scriitorii Dabija și Matcovschi pe temerarul redactor Anton Grăjdieru de la „învățămîntul public”), și cei care aveau să afle în cadrul campaniei electorale ce înseamnă instinctul de autoconservare al sistemului administrativ de comandă (iarăși nu pot să nu-l pomenesc alături de toți scriitorii și pe compozitorul Eugen Doga).
Deci, reiese că poporul vrea ceea ce vor scriitorii? Rezultatele scrutinului au răspuns fără echivoc la această întrebare. Avem scriitori. Avem popor. Avem alegători și aleși. Deci oricît ne-ar fi de greu, oricîte semafoare ne-ar ținti cu ochii lor roșii, oricîte comentarii savante ne-ar mustra pentru că ne îndepărtăm de reguli și ne apropiem de excepții, vom avea să ne îndepărtăm limba care să fie limbă, alfabet care să fie al nostru și la trecutul mare – mare viitor.