Nu orice detaliu al politicilor din Moldova a fost perfect după 2009, dar, în cel mai rău caz, ideea generală părea a fi corectă. Unicul partid comunist care se afla la putere din Europa de Est a fost debarcat de la guvernare. Schimbarea a intrat în istorie ca “Revoluția Twitter” – un precursor pentru “Primăvara arabă” și “Iarna moscovită” – chiar și dacă în realitate am avut de a face cu un proces prozaic de alegeri și aritmetică parlamentară. Comuniștii au fost înlocuiți de o nouă entitate cu denumirea de rezonanță – Alianța pentru Integrare Europeană, care, în curând, a obținut cuvinte de laudă din partea UE pentru eforturile sale privind implementarea reformelor. Moldova pitică a sărit peste alte cinci state membre ale Parteneriatului Estic și părea să fie prima în rând pentru semnarea Acordului de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător la Summitul de la Vilnius, din noiembrie 2013. 

Dar până în 2013 opiniile au devenit mai diversificate. De la începutul anului, Moldova s-a scufundat într-o luptă politică ce amintește de Ucraina portocalie în cele mai rele momente. După ce criza anterioară, privind alegerea președintelui țării, a fost soluționată în 2012, părea că Parlamentul prezent va fi capabil să guverneze pe parcursul unui mandat deplin până în 2014. Astăzi Moldova trebuie să rezolve simultan trei probleme: lipsa unui guvern stabil, alegerile noi, care prezintă o amenințare, și summitul din noiembrie, spre care țara merge șchiopătând. Or, RM ar putea să cadă jos la linia de sosire, dacă nu mai devreme, ar putea avea o explozie de energie pe linia de sosire sau ar putea eșua testul anti-dopaj.

Deci ce s-a defectat? În realitate, Alianța pentru Integrare Europeană, compusă din tei partide, a fost rău proiectată chiar de la început, mai corect spus, la renașterea sa. Prima reîncarnare a AIE, în 2009-2010, a trecut prin timpuri grele din cauza faptului că avea o majoritatea marginală comparativ cu comuniștii. Acea majoritate a fost îmbunătățită de noile alegeri din noiembrie 2010, dar aceste alegeri au dat ocazia Rusiei să preseze puternic pentru crearea unei alianțe alternative între comuniști și Partidul Democrat (care include mulți foști comuniști). Vladimir Putin și-a trimis mâna sa dreaptă, Serghei Narâșkin, la Chișinău, pentru a pecetlui noul acord. El nu a reușit, dar a încurajat democrații să solicite un preț mare pentru alegerea de a nu se alia cu comuniștii din nou, odată cu semnarea acordului secret din decembrie 2010, ce a devenit public în 2012, care partaja nu doar ministerele, dar și instituții neutre de stat și fluxurile de bani între cele trei partide componente ale AIE.

Cel mai mare din cele trei partide, PLDM, pretinde că ministerele aflate sub controlul lor au constituit vârfuri de lance pentru eforturile de reforme, în timp ce celelalte partide doar au creat politici în sferele de influență controlate respectiv de ele. Liberalii constituie cea mai ideologică parte a AIE, fiind un partid pro-românesc; dar liderul său, Mihai Ghimpu, era demult obsedat de ideea de demisie a prim- ministrului liberal democrat, Vlad Filat. Alții consideră că toate trei partide au administrat corupția în sectoarele controlate: democrații în sectorul legal, liberal-democrații în ceea ce ține de vamă (vezi mai jos), și liberalii în domeniul transportului aerian și feroviar, prin intermediul Ministerului Transportului.

DEMOCRAȚII ȘI SISTEMUL LEGAL 

Democrații, finanțați de Vladimir Plahotniuc, „oligarhul singuratic a Moldovei,” a preluat sistemul legal. Democrații deja controlau multe judecătorii, pe care ei le-au folosit pentru a proteja operațiunile financiare ale elitei vechi comuniste – și fără dubii pentru a prelua multe din aceste operațiuni. Chiar dacă sunt în opoziție, comuniștii chiar și acum, de facto, au ajutat democrații să continue să blocheze încercările de a reforma sistemul pe care l-au creat până în 2009.

Democrații au depus eforturi maxime pentru a-și lărgi influența, suplinindu-și imperiul cu instituția Procuraturii Generale și cu Centrul Național Anticorupție (CNA). CNA a fost creat cu intenții bune în 2002, dar, în mod ironic, s-a transformat în ceva total opus: puterea sa garantată prin lege a fost folosită prea des pentru a forța și prelua afacerile dorite de Plahotniuc. Flagelul numit atacuri raider [atacuri raider corporative] a cunoscut o creștere. În 2010-2011, Moldova-Agroindbank (cea mai mare bancă locală), Victoriabank (a doua bancă), Banca de Economii și cea mai mare companie de asigurări, ASITO, au trecut prin schimbări bruște și imposibil de explicat în ceea ce ține de proprietate. Acestea au trecut în posesia unor companii off-shore, de regulă în baza unor proceduri judecătorești secrete. Două dintre victime, Victor și Viorel Topa, în prezent au un proces judiciar în curțile engleze, acuzându-l pe Plahotniuc de orchestrarea modificărilor pentru preluarea activelor ce le-au aprținut. Banca de Economii a fost, la fel, acuzată de operațiuni de spălare de bani, fiind vorba despre 53 de milioane de dolari americani, în beneficiul suspecților ruși în cazul Magnitsky.

FILAT CONTRA PLAHOTNIUC 

În decembrie, Filat a acceptat ideea de revizuire a cazului. În aceeași lună, a apărut oportunitatea de a interveni în situația statului captiv realizat de democrați, când un om de afaceri local a fost împușcat în timpul unei vânători la care a participat Valeriu Zubco, Procurorul General, aservit democraților. Zubco a fost acuzat de orchestrarea ascunderii crimei și a fost forțat să părăsească postul în ianuarie. Filat era în căutarea oportunității de ceva timp. El nu a reușit să scape de Zubco în octombrie 2011 și a ales să rupă bucăți din periferiile imperiului lui Plahotniuc, prin dizolvarea Judecătoriilor Economice în iulie 2011, ca rezultat a unei reforme judiciare rudimentare în 2010. Istoria lungă de demitere a lui Ion Muruianu, presupusul pilon a corupției judiciare, din postul său de Președinte a Curții Supreme de Justiție, a consumat din puterile guvernului.

Democrații imediat au ripostat, folosind CNA-ul pentru a iniția anchete împotriva miniștrilor-cheie liberali democrați. Filat a fost acuzat de capturarea serviciului vamal și utilizarea sa pentru operațiuni de contrabandă de țigări. Acuzațiile au fost amplificate de televiziunile controlate de Plahotniuc, Prime și Publika (preluarea Publika în vara 2012 i-a permis să preia mai mult de 50 la sută din piața media).

Politicul moldovenesc părea a fi într-un blocaj dintre AIE și comuniști, începând cu 2009. Dar alianțele politice acum s-au amestecat. Toate partidele din parlament au început acum să creeze alianțe între ele și să încurajeze trecerea unor membri din partea opoziției în tabere adverse. Filat a fost capabil să utilizeze voturile comuniste pentru a-l demite pe Plahotniuc din poziția sa de vice-președinte al parlamentului la 15 februarie, dar a putut face puțin pentru a opri prejudiciul adus reputației sale.

La 5 martie, Filat a eșuat votul de încredere, dar a înțeles că păstrarea postului sub orice formă și cu orice preț constituie cheia pentru supraviețuirea sa și păstrarea speranțelor de a-l opri pe Plahotniuc. Spre deosebirea de Ucraina vecină, el nu a putut să joace rolul de „separă și stăpânește” printre oligarhii locali, deoarece există doar unul – Plahotniuc. Filat putea doar să contrabalanseze resursele financiare ale lui Plahotniuc, doar în cazul în care controla resursele statului.

ACORDUL DE ȘOC CU DEMOCRAȚII 

De aceea Filat a căutat să fie reales în calitate de prim ministru la 10 aprilie. AIE nu mai exista, dar partidul său i-a rămas loial lui. Partidul liberal s-a divizat (vezi mai jos). La fel au existat un număr de refugiați din partidul comunist. Aceasta a fost o pluralitate, dar nu o majoritate; Filat putea încerca să guverneze singur sau să mențină o alianță formală cu comuniștii. Decizia din 17 aprilie,de a ajunge la un acord cu democrații, a venit neașteptat. Mai mult, acordul părea rău: democrații păstrau toate ministerele cheie de control asupra instituțiilor legale. Aliatul lui Plahotniuc, Corneliu Gurin, a fost numit Procuror General. Gurin nu a fost formal democrat, deoarece Filat a considerat greu de modificat sistemul de partajare a posturilor. Dar el nu era independent; până în ianuarie el era membru al unui „partid de buzunar”, controlat de Plahotniuc, Partidul Acțiunea Democratică. Plus, procurorii au devenit mai greu de demis „din motive subiective”. Un alt aliat al lui Plahotniuc, Viorel Chetraru, a fost confirmat și fortificat în calitate de director al Centrului Național Anticorupție.

Și mai rău, Filat a susținut o trecere la sistemul electoral mixt pentru alegerile viitoare, ce va utiliza sistemul proporțional reprezentativ și cel bazat pe circumscripții. Experiența recentă în Ucraina și în alte țări a demonstrat că alegerile pe circumscripții sunt mai coruptibile. În Moldova, democrații ar avea de câștigat din cauza banilor pe care îi au și liberal-democrații datorită „resurselor administrative” pe care le au în guvern. Democrații, la fel, au fost acuzați de cumpărarea voturilor minorității etnice găgăuze. Această modificare amenința Moldova cu transformarea într-un condominium – un stat cu două partide: democrat și liberal-democrat. Sau poate chiar unul. Democrații rapid au devenit prea încrezuți, din cauza logicii de „afaceri” care cere control de monopol. Filat i-a acuzat că ei se află în spatele deciziei de șoc ai Curții Constituționale din 22 aprilie, care i-a interzis să fie candidat la postul de premier pentru faptul „tolerării miniștrilor suspectați de corupție”.

Aceasta nu a fost departe de acuzarea lui Filat de corupție, dar fostul premier a rămas singur, ceea ce e puțin bizar, deoarece el singur a devenit răspunzător pentru acțiunile miniștrilor. În mod ironic, Filat a aprobat numirea a doi judecători noi în Curtea Constituțională – în aprilie și mai, ceea ce l-a făcut să pară miop la extremă: majoritatea din cei șase judecători erau acum sub influența democraților sau liberalilor.

FILAT contraatacă 

Filat părea să fie la pământ și scos din joc. Ministrul afacerilor externe, Iurie Leancă, a fost numit prim-ministru interimar. În situația creată, Filat nu mai trebuia să păstreze acordul cu democrații. Ulterior, prin votul liberal-democrat și comunist a fost destituit liderul nominal al Partidului Democrat, Marian Lupu, din poziția de Președinte al Parlamentului. Ziua următoare, aceleași partide au promovat-o pe liberal democrata Liliana Palihovici în funcția de vicepreședinte al Parlamentului în speaker interimar.

La 3 mai, Parlamentul a adoptat câteva măsuri de combatere – în total șapte legi. Sistemul electoral mixt a fost anulat, ceea ce a fost bine pentru democrație și rău pentru democrați. În același timp, pragul electoral a fost ridicat de la 4 la 6 procente, ceea ce a fost rău atât pentru democrație, cât și pentru democrați; majoritatea sondajelor le acordau sub 10 procente. În cazul în care încercau să treacă peste acest prag și se aliau cu alții, pragul ar constitui 9 procente pentru o alianța din două partide sau 11 procente pentru mai mult de două partide. Ca o concesie comuniștilor, a fost reinstituită posibilitatea votării cu pașapoarte sovietice. Moldova are buletine de identitate, dar mulți votanți bătrâni comuniști încă mai au acte vechi.

Votul de neîncredere din 5 martie a fost numit „un act politic,” și nu o acuzare de corupție a lui Filat. Parlamentul a primit dreptul de a da afară judecătorii cu votul a trei-cincimi, măcar că această decizia s-a dovedit a fi prea controversată; și legea a fost retrimisă înapoi de Președintele Timofti la 8 mai. Timofti a promulgat patru din celelalte legi în ziua următoare.

Au urmat alte acțiuni de răspuns ce au fost numite „depolitizare,” au fost încercate asemenea acțiuni pentru ministere cheie. Numirea lui Gurin în calitate de Procuror General a fost anulată, după ce au apărut acuzații că două voturi au fost fraudate în alegerea sa inițială. Centru Național Anticorupție a fost făcut responsabil către Guvern și nu Parlament. Leancă a primit mai multe împuterniciri în calitatea sa de premier interimar, ce a inclus dreptul de a da afară miniștri. El era totuși un liberal democrat, și se părea că ideea guvernării solitare a fost luată în calcul, ce a fost susținută de votarea tactică cu comuniștii și trei membri ai grupului Mișin, la fel de șapte din 12 parlamentari din Partidul Liberal, care s-au declarat „Liberali reformatori,” pentru a garanta suport pentru Filat.

În final, la 15 mai, Leancă a primit șansa de a căpăta votul de încredere și să scape de denumirea „interimar” și de a-și forma cabinetul de miniștri. Imediat el a fost pătat de un volum vast de materiale compromițătoare referitor la utilizarea ilegală a unor mașini luxoase de Ambasada Moldovei la Moscova cât timp el era Ministrul Afacerilor Externe.

SFÂRȘITUL JOCULUI 

În cazul scenariului cel mai rău, liberal democrații planificau să reziste până la summit-ul din noiembrie. Exista destulă inerție în negocierile cu UE pentru ca acordurile să fie inițiate dacă nu semnate. Filat putea în acest caz să-și atribuie meritul și să iasă în fața electoratului în 2014. Alternativa – alegeri anticipate în toamnă înaintea summit-ului de la Vilnius părea cu mult mai riscant. Electoratul moldovean era împărțit în două tabere din 2009 în cel mai bun caz, dar toată lupta din cadrul AIE ar putea conduce la pierderea electoratului lor. Poate cu excepția faptului că ipotezele referitor la politicul moldovenesc pot fi schimbătoare: luând în considerație că democrații doresc să sară de la un partid minoritar la statutul de capturarea a statului într-o mișcare. Aceasta ar pune în pericol votul comunist, de aceea alegerile anticipate nu ar fi în mod necesar în interesul lor.

În esență este benefic pentru interesele democraților să se ascundă după AIE. Acum când rolul lor de blocare este larg cunoscut, ei ar putea fi blocați intr-un joc periculos de dubla pariul sau de a ceda. Deoarece Moldova ca stat poate într-adevăr poate fi „capturat” de un partid sau mai multe; în cazul dat „istoria de succes” a parteneriatului estic ar fi total distrusă. Dar adesea Planul B este comun cu Planul A. Un tip de coaliție liberal democrată ar putea continua și UE poate privi mai clar dacă reforma are loc și dacă suportul său este meritat.

Andrew Wilson este lector la University College London. El este autorul publicației „Ucrainenii: o națiune neașteptată”. Ultima sa carte, Belarus – Ultima dictatură europeană a fost publicată în octombrie. Acest articol a apărut la început pe openDemocracy.net.

Sursa: TOL.org

The Shot Heard From Moscow to Brussels

Not every policy detail may have been perfect in Moldova since 2009, but at least the narrative seemed right. Eastern Europe’s only ruling Communist Party fell from government. The changeover was mythologized as the “Twitter Revolution” – a precursor of the “Arab Spring” and “Moscow Winter” – although in fact it was a prosaic process of elections and parliamentary arithmetic. The Communists were replaced by the smooth-sounding Alliance for European Integration, which was soon getting rave reviews for its reform efforts from the EU. Tiny Moldova leapfrogged the other five states in the Eastern Partnership and seemed to be first in the queue to sign an Association and Deep and Comprehensive Free Trade Agreement at the Vilnius summit in November 2013.

Former Prime Minster Vlad Filat

By 2013, however, reviews were getting more mixed. Since the beginning of the year, Moldova has plunged into the kind of political infighting reminiscent of Orange Ukraine at its worst. After a previous crisis over the presidency was solved in 2012, it had seemed the current parliament would sit out a full term until the next elections are due in 2014. Today, Moldova has to sort out three simultaneous problems: it has no stable government, new elections are threatened and it is limping toward the November summit. It might collapse over the finishing line or just before; it might have a sudden burst of energy in the finishing strait; or it might fail a last-minute dope test.

So what went wrong? In reality, the three-party Alliance for European Integration was badly designed at birth; more exactly, at its rebirth. The first incarnation of the AEI in 2009-2010 struggled with a minimal majority over the Communists. That majority was improved at new elections in November 2010, but the elections also gave Russia the chance to push hard for an alternative alliance between the Communists and the pivotal Democratic Party (which includes many ex-Communists). Vladimir Putin sent his right-hand man, Sergei Naryshkin, to Chisinau to seal the deal. He didn’t succeed but encouraged the Democrats to secure a high price for not defecting back to the Communists, with the signing of a secret agreement in December 2010, leaked in 2012, to partition not just ministries but also supposedly neutral state institutions and revenue streams among the AEI’s three component parties.

The largest of the three parties, the Liberal Democrats, claim that their ministries spearheaded subsequent reform efforts, while the other parties simply policed their respective spheres of influence. The Liberals are the AEI’s most ideological, pan-Romanianist party; but their leader, Mihai Ghimpu, has long been obsessed with removing the Liberal Democrat prime minister, Vlad Filat. Others claim that all three AEI parties have overseen corruption within “their” sector: the Democrats in the legal sector, the Liberal Democrats in customs (see below), and the Liberals in the airways and railways, via the Ministry of Transportation.

THE DEMOCRATS AND THE LEGAL SYSTEM

The Democrats, financed by Vladimir Plahotniuc, Moldova’s lone “oligarch,” took over the legal sector. They already controlled many courts, which they had used to protect the financial operations of the old Communist elite – and indeed to take over many of those operations. Although now in opposition, the Communists therefore de facto helped the Democrats by continuing to block attempts to reform the system they had set up before 2009.

But the Democrats also pushed hard to expand their influence, adding the Prosecutor General’s office and the National Anti-Corruption Center (NAC) to their empire. The NAC was set up with good intentions in 2002 but turned into its ironic opposite: its legal powers were used to soften up and take over businesses targeted by Plahotniuc. The scourge of so-called raiderstvo [corporate raiding] actually increased. In 2010-2011 Moldova-Agroindbank (the largest domestic bank), Victoriabank (the second largest), Banca de Economii (the Savings Bank of Moldova) and the largest insurance company, ASITO, all saw sudden and often unexplained changes of ownership to obscure offshore companies, usually on the basis of secret court proceedings. Two of the alleged victims, Victor and Viorel Topa, now have a case before the English courts, accusing Plahotniuc of orchestrating the change to seize their assets. Banca de Economii has also been accused of laundering $53 million out of the $230 million for the Russian suspects in the Magnitsky case.

FILAT VERSUS PLAHOTNIUC

In December, Filat accepted the need for a review of the case. In the same month, an opportunity arose to do something about the Democrats” state capture, when a local businessman was shot on a hunting trip attended by Valeriu Zubco, the Democrats” Prosecutor General. Zubco was accused of orchestrating a cover-up and forced out of office in January. Filat had been chomping at this particular bit for a long time. He had failed to get rid of Zubco in October 2011 and resorted to chipping away at the edges of Plahotniuc’s empire, dissolving the Economic Courts in July 2011, after an abortive judicial reform in 2010. The long-running saga of dismissing Ion Muruianu, the alleged linchpin of judicial corruption, as chairman of the Supreme Court had also sapped the government’s strength.

The Democrats instantly fought back, using the NAC to launch investigations against leading Liberal Democrat ministers. Filat was accused in turn of capturing the customs service, and using it to run a vast tobacco smuggling operation. The accusations were amplified on Plahotniuc’s TV channels, Prime and Publika (the takeover of Publika in the summer of 2012 gave him more than a 50 percent media share).

Moldovan politics had seemed stalemated between the AEI and the Communists since 2009. But political loyalties were now scrambled. All parties in parliament now began making fluid alliances with one another – and encouraging defectors from opposition ranks. Filat was able to use Communist votes to remove Plahotniuc as deputy chairman of parliament on 15 February but could do little to offset the damage to his own reputation.

On 5 March, Filat was defeated in a confidence vote, but he realized that hanging on to office in some form, no matter how, was key, both to his own survival and to any hopes of containing Plahotniuc. Unlike neighboring Ukraine, he could not play a game of divide and rule among the local oligarchs, as there was only one – Plahotniuc. Filat could only counter-balance Plahotniuc’s financial resources if he still controlled the resources of the state.

SHOCK DEAL WITH THE DEMOCRATS

Filat therefore sought renomination as prime minister on 10 April. The AEI was no more, but his own party remained reasonably solid behind him. The Liberal Party split (see below). There were also a handful of defectors from the Communist Party. This was a plurality but not a majority; Filat could have tried to govern alone or maintain the informal alignment with the Communists. The decision on 17 April to strike a power-sharing deal with the Democrats therefore came as a shock. Worse, it looked like a bad deal: the Democrats were left in control of all the key legal ministries. Plahotniuc’s ally, Corneliu Gurin, was made Prosecutor General. Gurin was not formally a Democrat, as Filat had fought hard to break the quota deal. But he wasn’t really an independent either; until January he had been a member of one of Plahotniuc’s “pocket parties,” the Democratic Action Party. Prosecutors were also made harder to dismiss “for subjective reasons.” Another Plahotniuc ally, Viorel Chetraru, was confirmed, and entrenched, as head of the Anti-Corruption Center.

Worse still, Filat endorsed a switch to a mixed voting system for the next elections, using both proportional representation and territorial constituencies. Recent experience in Ukraine and elsewhere has shown that territorial constituencies are more prone to corruption. In Moldova, the Democrats would have the edge with their money, and the Liberal Democrats with the “administrative resources” they enjoyed in government. The Democrats have also been accused of buying up the votes of the ethnic minority Gagauz. The deal threatened to turn Moldova into a condominium – a two-party state of the Democrats and Liberal Democrats.

Or even a one-party state. The Democrats quickly grew over-confident, because the logic of their “business” model required monopoly control. Filat accused them of being behind the shock announcement by the Constitutional Court on 22 April that he was barred from standing again as prime minister for “tolerating ministers suspected of involvement in corruption.” This fell short of accusing Filat himself of corruption but made the former prime minister alone, somewhat bizarrely, collectively responsible for the actions of his ministers. Ironically, Filat had acquiesced in the appointment of two new judges to the court in April and May, which made him look shortsighted in the extreme: most of the court’s six members were now under the influence of the Democrats or Liberals.

FILAT FIGHTS BACK

Filat seemed down and out. Foreign Minister Iurie Leanca was made acting prime minister. But there was now no need for Filat to stick to the deal with the Democrats. On 25 April, a combination of Liberal Democrat and Communist votes dismissed the nominal Democratic Party leader, Marian Lupu, as chairman of parliament; the next day the same parties combined to promote Liberal Democrat Liliana Palihovici from deputy chairwoman to acting chairwoman.

On 3 May parliament passed several other fight-back measures – seven laws in total. The mixed election system was dropped, which was good for democracy and bad for the Democrats. On the other hand, the threshold in parliamentary elections was raised from 4 percent to 6 percent, which was bad both for democracy and for the Democrats; most opinion polls gave them below 10 percent. In case they tried to get around this barrier by leaping into bed with others, the threshold would now be 9 percent for any alliance of two parties, or 11 percent for more than two parties. In a concession to the Communists, it would be possible to vote with old-style Soviet passports. Moldova has ID cards, but many of the Communists’ elderly voters still have the old documents.

The vote of no confidence on 5 March was defined as “a political act,” not an accusation of corruption against Filat. Parliament was given the power to sack judges by a three-fifths vote, although this proved too controversial; and the law was sent back by President Timofti on 8 May. Timofti signed four of the other laws the next day.

Retrospective ring fencing, or “de-politicization,” of the key legal ministries was also attempted. Gurin’s appointment as Prosecutor General was canceled, after accusations that two votes had been fraudulently cast in his original election. The Anti-Corruption Center was made responsible to the government rather than parliament. Leanca was given more power as acting prime minister, including the ability to sack ministers. He was, after all, a Liberal Democrat, so it seemed they were reverting to the option of governing alone, supported by tactical voting with the Communists and the three members of parliament from the Mishin group, as well as some or all of the seven out of 12 lawmakers from the Liberal Party who had declared themselves “Reform Liberals,” to provide tactical support for Filat.

Finally, on 15 May Leanca was given the chance to win nomination as a normal, not just “acting,” prime minister and to form a full cabinet. He was instantly smeared with a flood of compromising material relating to misuse of expensive cars in Moldova’s Moscow Embassy while he was foreign minister.

THE ENDGAME

If they could batten down the hatches, the Liberal Democrats’ plan was to survive until the November summit. There was enough momentum in negotiations with the EU for the agreements to be initialed, if not signed. Filat could then claim the credit and face the voters in 2014. The alternative – an earlier election in the autumn before the Vilnius summit – looked much riskier. Moldovan voters have been split in two camps since at least 2009, but all the infighting within the AEI might cost the Liberal Democrats the voters within their own camp. Perhaps, except that the underlying assumptions of Moldovan politics might be changing: with the Democrats seeking to jump from minority party status to state capture in one go. That would threaten the Communist vote, so early elections were not necessarily in their interest.

It has actually suited the Democrats’ interests to hide behind the AEI. Now that their blocking role was more widely known, they could be locked into a dangerous game of double or quit. Or Moldova’s state could truly be “captured” by one party or more; in which case the Eastern Partnership’s “success story” narrative would truly have collapsed. But Plan B is often a lot like Plan A. Something like a Liberal Democrat coalition may continue, and the EU can look more clearly at whether it is delivering on reform, and deserving of support.

Andrew Wilson is a reader at University College London. He is the author of The Ukrainians: Unexpected Nation. His latest book, Belarus – The Last European Dictatorship was published in October. This article originally appeared on openDemocracy.net.

Sursa: jurnal.md