Cădere liberă, de Eugen Cioclea

Imaginează-ți că nu s-a deschis parașuta.
Se mai întâmplă! Astfel și eu,
iată-mă, cad.
Dar încă e mult până jos,
am timp berechet,
cât să mai spun o seamă de vorbe
și chiar să mă râd.

E nemaipomenit ce se vede de sus!
(Nu știu cum o să fie de-aproape.)
Toate literele alfabetului s-au înghesuit
ca iepurii lui nenea Mazai într-un A,
scris de mâna – autograf
pe o carte,
sub care cu brațele și picioarele râșchirate,
repetând un studiu de Leonardo da Vinci,
ma voi inșira.

Cad. Intransigent.
Peste orizonturi pe verticală.
Legea căderii se cere o dată în plus
verificată.
Mulțimea mă așteaptă în vale
veselă și entuziasmată.

Așterne-mi , iubito, ceva!
Tunde-ți părul și fă-l grămăjoară!
Nebunii încearcă să vâre cu furcile
paiele într-o petală,
improvizând un fel de saltea,
bucuroși din cale-afară.

Vin. Vâjâind.
Dar pân-o să intru în sfera de influență
a dumneavoastră,
mai am încă timp să fiu cine sunt,
tânîr, cu cerul în spate și-n oase,
cu Calea Lactee ca un colind,
savurând o stare de grație,
sau de ce nu ar fi să dezmint
cum ca-n vid
toate corpurile ar cădea cu aceeași
accelerație.

Cămașă de forță, de Eugen Cioclea

Mi se spune că m-am născut în cămașă.
Maică-mea, chiar mă convinge!
Simt, le răspund,
dar ce vreți de la mine,
nu vi-i de-ajuns
că mă strânge?

Nu vi-i de-ajuns că din fașî o port, –
fiu-meu s-o moștenească!
Nici să mi-o spăl nu am voie s-o scot.
Acele n-au s-o cârpească.

Ruptă-i din umere. Ruptă-i pe piept.
Ca libertatea în sine.
Tac. Sunt cuminte. Sunt înțelept.
Forța decide.