L-am cunoscut pe Eugen Cioclea alias Iura Cioclea în anturajul cineaștilor Mircea Chistrugă, Dumotru Olărescu, Vlad Druc și Dumitru Orjakovski. Ei erau de prospețimea poeziei lui Cioclea, care venea din cu totul altă lume. Le plăcea să-l asculte și să-l laude. Cel mai priceput în poezie era, desigur, Vlad Druc și Ion Puiu, care publicase niște cicluri de versuri în  revista România Literară. Puiu și Druc făcuseră carte la Moscova și îl cunoșteau foarte bine pe poetul teribil Cioclea, care la acea oră abandonaseră studiile la Facultatea Fizică și Matematică de la Universitatea ”M.Lomonosov” din Moscova și se angajase muncitor la o uzină. Între timp reușiseră să se însoare cu o fiică de general, să se învârtească prin înaltele cercuri ofițerești și să-și petreacă vacanța la o vilă somptuoasă din pădurea Ruza, îngrădită de ochii muritorilor de rând.

Dar mariajul cu fiica de general nu a ținut mult. S-a destrămat în favoare boemului Cioclea. A părăsit fata, fiica și vila și s-a mutat într-o garsonieră din raionul Severnoe Medvedkovo.

În 1981 pe când am participat la o întrunire a tinerilor scriitori sovietici de la Peredelkino, am hotărât să-i fac o vizită inopinată tânărului poet al clasei muncitoare.

Am ajuns târziu. Taximetristul m-a purtat vreo oră prin cartierul acela fără de sfârșit. Pe Cioclea l-am găsit în garsoniera lui de la etajul trei, într-un bloc prăpădit, cu inscripții injurioase pe pereții proaspăt vopsiți. Pe masă era o sticlă deșartă de votcă și alta abia începută. Aperitivul se compunea din cartofi fierți și o scrumbie gâtuită. Într-un capăt al mesei stătea amfitrionul, care tot smulgea de pe pereții slinoși câte o poezie și o citea cu voce apăsată camaradului din celălalt capăt de masă. Era marele boem Emil Codău, care toată viața a ignorat carnetul de muncă. Avea mare pică pe puterea sovietică și făcuse acest drum până la casa lui Cioclea, ca acesta să pună un cuvânt de bine pe lângă socrul general , ca să-l ajute să emigreze în SUA.

Dar mare i-a fost dezamăgirea când a aflat că Cioclea nu mai este ginerică de general.

Astfel ne-au apucat zorii până a fost citit tot clitul de poezii de pe pereți în prima , a doua și a treia lectură.

O după amiază la hotelul ”Chișinău”

Într-o vară a anului 1970 eram stagiar la revista ”Moldova” și mă aflam în biroul lui B.T.Marian.  Deschide ușa vraiște un june cu plete roșcovane și mă întreabă:

–          Ai putea să publici un roman-foileton în această revistă?

–          Nu.

–          De ce?

–          Pentru că eu sunt un biet student.

–          Faci practică, cum s-ar zice…

–          Fac.

–          Hai cu mine.

–          Ce să fac?

–          Să-mi asculți romanul.

–          S-ar putea și aici.

–          Aici nu se poate. Eu stau la Hotelul ”Chișinău”. Acolo e liniște. Ai să-ți expui părerea. Văd că nu ești prost tare.

Am ajuns la hotel. Avea cafea ness. O raritate pentru acele vremuri. M-am făcut comod într-un jilț moale. El a scos un caiet mototolit din cele cu 96 de pagini. A început să citească. Mi s-a părut că am mai auzit undeva această descriere .

–          Stop! Am zis. Nu fii fraier. E din CASTELUL lui Kafka.

–          Cum te-ai dumerit?

–          Romanul acesta, dacă vrei să știi,  întruchipează imposibilitatea omului de a descifra sensul existentei sale civice.

–          Pentru treaba asta, tinere, meriți să-ți dedic o poezie.

A luat o foaie de carton și a scris: ”Lui Ion Proca pre limba lui George Tăpârceanu

Într-o oră de tăcere/ Când nu am ce spune/Mă gândesc la lumea asta/ Și-ncă la o lume//Tot îmi cad pe prispă stele/Lutul lor fierbinte/ Rotunjit se dă-n ulcele/ Rotunjit mă minte/ Și mă dă în ipoteze/ Ca să fac formule/ Și bizare ecuații/ Cu soluții nule.//Într-un iad de oboseală/ Mă izbesc în pernă/ Adevăr și falsitate/ Lumea mea maternă//Îmi țâșnesc în spațiu ochii/ Infinit aproape/ Dar de-acu un dascăl cântă/ Și-au să mă îngroape//Va urma din nou povestea/ Stelelor rebele/ Numai dracul și femeia/ Să-nțeleagă-n ele…

P.S. În tunel magnetic vremea/ Piaptănă pământul/ Într-o tufă de urzică/ Se distrează vântul…

O stafie la cafeneaua ”Acvariu”

Urma ca a doua zi să ne întâlnim la hotel. De data aceasta trebuia să-i citesc din versurile mele.

În odaia lui Cioclea o femeie făcea curățenie. Chiriașul v-a lăsat o scrisoare la recepție.

Recepționera, o blondă cu zulufi, mi-a întins cu indiferență plicul.

L-am desfăcut. ”Să nu mă caute nimeni. M-am spânzurat în pădurea de la Condrița, la kilometrul 46. Eugen”.

Am împăturit scrisoarea și am dat fuga la un taxofon. I-am anunțat pe toți amicii lui. Seara ne-am întâlnit la ACVARIU, care mai apoi va fi botezat de către Cioclea—JABA. Dar asta e cu totul altă poveste.

Pe când parastasul era în toi, iată că apare și stafia lui Cioclea. Gluma asta o făcuse până la dânsul un alt boem, poetul Dimitrie Stelaru.