Abia de se trezeau cocoşii din coteţele gospodarilor că a şi zbârnâit telefonul.

–         Dormi, boiere?

–         Visam nişte meşteri.

–         Îi visezi de o săptămână, vezi măcar astăzi să nu-mi cadă hogeagul pe cap…

Era Vicu Bucătaru, care aştepta meşterii de o săptămână ca să-i repare coşul sobei. Iar afară era caniculă şi s-ar fi dezlânat mortarul. Muncă zadarnică. Şi vecinul meu Vasile Răţoi aştepta să se mai răcorească. Nici ziua de marţi, 6 august nu prevestea nimic bun.

Când am venit la casa lui din strada Veronica Micle, 2 , Vicu îşi savura cafeaua şi scrumiera era deja doldora de chiştoace.

–         Fumezi, jupâne?

–         Fumez. Poate mă va lăsa inima. Parcă s-au suit o mie de pitici pe pieptul meu şi fac clacă.

–         Calcă lut?

–         Mai rău. Mă doboară.

–         Ai luat pastilele de tensiune.

–         Luat. Fără ele nu fac nici un pas…

Meşterul spune că are nevoie de un ciocan şi nişte clei. Vicu mă roagă să trag o fugă până la piaţă. Merg agale pentru că soarele nemilos te doboară. Din zece în zece minute mă tot telefonează şi mă întreabă de am ajuns la fierărie. Că de când te-ai dus eu făceam un ciocan nou.

Vin cu ciocanul. Îl priveşte îndelung şi zice o vorbă pe care nu pot să v-o spui. Mă invită la masă şi îmi toarnă un pahar de cvas rece. După asta îi spune meşterului Răţoi că el pleacă la „Trei brazi”, unde are o întâlnire şi va reveni în curând. Întrucât brazii sunt în faţa Casei Presei, mergem împreună.  Văd că vrea să mai destindă încordarea şi îmi zice:

–         Anul acesta eu fac 65 de ani. Dacă n-o să vrea Ion Druţă să scrie o carte despre mine, te angajez pe tine. Cu atât mai mult că ai deja un capitol despre tata. Când vor termina meşterii lucru, mă urc în pod şi am să cobor toată corespondenţa mea cu Niusia. Ai să vezi ce înseamnă genul epistolar, ai să vezi ce talentaţi eram.

Ne-am despărţit în faţa Casei Presei. Urma să ne întâlnim la ora 16.00.  L-am aşteptat acasă. Nu venea. L-am telefonat. Nimeni nu răspundea. Într-un târziu mi-a răspuns fiul său Sorin. Cu voce stinsă mi-a spus că Vicu a făcut infarct.

Ar fi multe de spus despre talentul lui şi despre faptul că pentru mulţi a fost incomod. Spunea tot ce are pe suflet, fără ocolişuri.

Tocmai terminasem un scenariu cu titlul provizoriu „Lanţul Libertăţii”. Urma să prezentăm un film la summit-ul de la Vilnius.

Urma să scriem o carte despre viaţa lui şi a părinţilor săi. Nu ştiu cine va povesti mai bine povestea vieţii sale.

În rândurile ce urmează e un capitol despre taica Petru Bucătaru din satul Moara de Piatră.

Tata…

Se dedică regizorului

Victor Bucătaru

Tata se numea Petrea Bucătaru. Pe mama o chema Dochiţa Ciobanu. Cum s-au întâlnit şi s-au luat e o altă poveste. Pentru început aş vrea să vă spun de ce Vicu nu a murit în braţele tatălui său şi care a fost leacul cel mare. Dar să le luăm pe rând, ca în şirul de poveste, că-nainte mult mai este. Şi cum a fost şi cum va fi o vom afla din gura feciorului lui Petrea Bucătaru, Victor, care în sânul familiei, dar şi în satul natal, era dezmierdat—Vicu. Nume de boiernaş. Pentru că acest copil răsfăţat, dacă observa că mai poartă cineva hăinuţe ca ale lui, le punea pe trunchi şi le făcea felul, cum îşi taie gâdele criminalii.

Tata era brigadier şi ca şi celorlalţi crai de curte nouă i s-a dat un cal cu trăsură mică, care prin părţile noastre se cheamă brişcă. Deşi el ar fi preferat să i se dea căruţa cea cu toacă, pe care a ţinut-o ascunsă în podul unui şopron cu gândul că vine americanul şi ne dă din nou pământul şi cele agonisite o viaţă de om. Şi tata dacă a văzut că nu mai vine nici americanul, iar românului Gheorghe Gheorghiu-Dej îi în cot de desetinele şi boii noştri, a coborât căruţa din pod şi a dat-o în colhoz, dar tot cu un fel de teamă, ca să nu fie învinuit de sabotaj. Se întâmpla că tata meşterea ceva în jurul casei şi de cum auzea toaca minunatei lui căruţe, se oprea din lucru, îi cădea lopata sau bărdiţa din mână şi punea mâna pâlnie la ureche:

– Ascultaţi, măi copii, trece trăsura noastră.

În ceea ce priveşte roibul nostru cel harnic şi sprinţar, dat şi el în colhoz mai devreme decât căruţa, îl aveam oaspete des în faţa porţii, dar nu stătea ca boul la poartă nouă, ci bătea nărăvaş din copită ca să i se deschidă. Şi tata, fără grabă, ieşea în întâmpinarea roibului cu un  mănunchi de fân sau cu un cub de zahăr, mângâindu-i coama  trudită şi îndulcindu-i viaţa de salahor al agronomului –şef, care avea nefericitul obicei să se îmbete de şapte ori pe săptămână. Şi calul, mai ţiitor de minte, decât stăpânul său cel nou, venea umil la poarta veche, poate că va fi primit în staulul curat şi îngrijit, unde i se dădea iarbă sau fân şi peste noapte. Iar seara şi dimineaţa, ca într-un blând ritual, era țesălat de la grumaji până pe crupe, cu o ţesală meşterită special la un Coval din târgul Ieşilor . Şi calul acesta a tot venit la poarta Bucătarilor până într-o zi i s-a stins stăpânul nestins de arsura vinului. Şi l-a luat în primire un alt şef de speţă mai mică, dar nebăutor, pentru că ficatul lui începea să dea semnale proaste de a se preface în pateu. Dar când lui taica Petrea i se făcea dor de căluţul său, se ducea de dimineaţă la „naread” că era şi el brigadier şi îi întindea palma cu bucăţica de zahăr. Botul jilav şi căldura din nări îl făcea să tresară şi aşa îi venea să-l ia de căpăstru şi să-l ducă mai departe, în coclauri. Să-l ascundă de biciuștile şefilor şi înjurăturile grăjdarilor. Dar era imposibil. Şi calul înţelegea. După ce se îndulcea cu un cubuleţ de zahăr, din ochii lui mari, scăpătau lacrimi cât mărgelele celei mai în vogă cântăreţe din târgul Chişinăului. Brigadierul Bucătaru, privea în jur, să nu fie prins în flagrant, îi slobozea zăbalele, ca să prindă  o gură de iarbă de pe marginea drumului şi pleca cu sufletul împăcat la şedinţa de dimineaţă , convocată de preşedintele colhozului, un înrăit duşman al cailor. De fiecare dată, cum se adunau brigadierii şi el îi vedea cu  briști şi cai, răcnea ca un apucat:

– De câte ori să vă mai spun , să duceţi dracului mârțoagele estea la abator sau la ferma de păsări, să le ciupească   până le vor rămâne numai găvanele ochilor. Tovarăşul Hruşciov a vorbit despre asta şi la congres. Unde-i progresul, tovarăşi?

Toată asistenţa a aplaudat nemernicia preşedintelui. Petrea Bucătaru nu s-a arătat entuziasmat. A tăcut. A înghiţit în sec. Peste o săptămână caii colhozului au fost aliniaţi şi legaţi de o corlată cam de douăzeci de paşi şi doi inşi treceau solemn prin faţa cailor. Unul îi îmbrobodea cu un sac din cele ţesute din feştilă, iar celălalt, un beţiv fără de margini, îi lovea în moalele capului cu atâta satisfacţie, de parcă îşi bătea soacra care îi încuia beciul. Un cal era lipsă. Dar în prăpădenia ceea de sânge şi nechezat, nimeni nu i-a observat absenţa. Calul lui Bucătaru avea să moară de bătrâneţe. Să fi fost pe când toamna se îngemăna cu iarna. Vicu s-a îmbolnăvit. Grav de tot. Avea febră şi corpul i se moleşise. Taică-său a venit în acea zi mai devreme şi i-a zis Dochiţei:

– Ai fost la doctor?

– Am fost.

– Şi ce a zis?

– Poate să-l descântăm.

– Îmbracă-l cu haine calde şi mă duc eu să-l descânt.

– Fie cum zici tu, Petre…

Au urcat în brişcă şi au pornit în trapul calului. Au ajuns la Pănăişte. Tata Petre a cuprins cu ochii moşia şi a zis:

– Uite, Vicule, de aici şi până pe costişă e pământul tău. Să ţii minte asta!

Şi tot aşa de la Selişte până la podgorie, de la luncă până n vârful dealului, i-a arătat domeniile de altă dată şi l-a tot atenţionat să nu uite că acestea sunt pământurile lui. Copilul, să fi avut atunci vreo şase anişori, că încă nu frecventa şcoala a tăcut molcom, numai zâmbea ca prin vis şi abia acasă a vorbit:

– Dar de ce, tată, nu mi-ai arătat şi livada mea?

A doua zi Vicu zburda prin curte. Era bogat. Călărea un cal. Un cal din băţ de floarea soarelui. Sau de răsărită, cum se mai zice pe la noi.