Valentin Dînga s-a născut la data de 20 iulie 1951, în satul Mîndrești, raionul Telenești, R.S.S. Moldovenească. A absolvit studii de muzică la Institutul de Arte din Chișinău (1982-1987).

S-a remarcat ca autor de muzică pentru filme, spectacole de teatru, cîntece devenite șlagăre. A debutat în cinematografie în anul 1974 la studioul „Telefilm-Chișinău„,compunînd muzica pentru documentarul „Orașul meu, Chișinău”. El a compus muzica pentru un număr mare de filme documentare, de ficțiune și de animație, cum ar fi: „Haiducul” (1985), „Cine va intra ultimul în vagon” (1986), „Ruxanda” (1987).

A făcut parte din mai multe jurii muzicale: finala națională a Concursului ”Eurovision”,”Steaua Chișinăului- 2003″ etc. În anul 1991 a obținut titlul de Maestru în artă.

De asemenea, în anul 1984, a primit două Diplome pentru muzică originală de film documentar la Festivalul Republican de Filme ”Cocostîrcul de argint” pentru filmele „Fîntînarii” și „Moldova, casă părintească”.

Valentin Dînga este autorul aranjamentului muzical al imnului Republicii Moldova din anul 1995 pe versurile ”Limba Noastră” de Alexei Mateevici, a cărui muzică este compusă de către Alexandru Cristea.

Drumurile noastre s-au întretăiat de puţine ori. Dar erau nişte întâlniri de se gâtuiau florile de tei de invidie. Era în tot Chişinăul o odaie la demisol, pe strada Şciusev, 39, unde se aduna boema boierimii scăpătate. Stăpâna demisolului părăsit şi uitat de autorităţi era Ludmila Ciorici, evadată din Cotiujenii Mari cu o ceată de fiice după ea. Erau patru la număr.  Două dintre ele Oxana şi Georgeta au devenit mai apoi interprete de muzică uşoară şi în anii 80 ai secolului trecut au lansat un şlagăr despre Chişinău  pe versuri de Dumitru Matcovschi.

Ludmila Ciorici fusese învăţătoare la clasele primare. Acum era una dintre cele mai vestite croitorese şi îşi coseau la ea haine de gală, dar şi de purtat zi de zi, artişti şi poeţi, viitoarele vedete ale târgului. Printre aceştia erau şi tinerii învăţăcei de la Şcoala de Muzică “Ştefan Neaga”, Valentin Dânga şi Ştefan Petrache. Împreună cu Ludmila Ciorici, dezmierdată de copiliţe , Mica, acest trio: Ciorici, Dânga, Petrache au creat un colectiv artistic. Textele aparţineau Micăi, muzica—lui Dânga, iar interpretarea era a lui Petrache. Astfel au debutat cu neuitata melodie “Castele de nisip”, care a făcut mare furor la acea oră a anului 1967.

În casa aceasta se discuta şi se cânta până la aprinsul zorilor. Dar nu numai poezia şi muzica  îi înflăcăra pe tinerii noştri Ştefan şi Valentin, ci şi chipurile fetelor Micăi, care ştia să le strunească şi să le ocrotească de privirile hulpave ale visătorilor de la “Neaga”.

Valentin Dânga era talentat. Pe cât de talentat, pe atât şi de nedesciplinat. Şi dirigintele de clasă trimeteau spre Mândreşti câte o telegramţă cu acelaşi conţinut laconic. “Veniţi urgent la şcoală”.

Şi, desigur tata, lăsa brigada pe seama  conducătorului de echipă şi venea într-un suflet la Chişinău. Punea în portbagaj cele necesare pentru a ogoi  poftele pedagogului şi se prezenta în curtea şcolii de muzică.

Drumuri multe a făcut brigadierul Dânga spre Chişinău. Şi de fiecare dată bietul Valentin lua câte un bobârnac la ceafă şi asculta aceeaşi frază: “Măi copile, nu am niciun “Dohod” (venit) de la  tine, numai “Rashod” (cheltuieli).

Valentin pleca capul şi zicea: “Lasă, tată, ai să ai şi bucurii!”. Şi bucuriile s-au ţinut lanţ. Valentin Dânga a devenit unul dintre cei mai de forţă compozitori basarabeni.

Ion Proca