Batalioanele de voluntari, care lupta alaturi de armata ucraineana impotriva separatistilor pro-rusi, sunt neinfricate in front. Voluntarii au, de asemenea, reputatia de a fi nationalisti feroce, cu optiuni politice de extrema dreapta.

O astfel de unitate este batalionul de asalt Aidar, unitate ai carei membri au fost acuzati de incalcari ale drepturilor omului de catre Amnesty International, scrie The Guardian.

Ce este, insa, mai putin cunoscut este ca in aceste batalioane se regasesc si numeroase femei. Unele sunt medici sau asistente si ajuta la ingrijirea ranitilor, insa exista si femei care merg sa lupte pe front.

Desi nici una dintre aceste femei nu crede intr-un armistitiu de durata in estul separatist al Ucrainei, ele incearca acum sa-si traiasca „viata post-razboi”. Jurnalistii britanici prezinta povestile acestor femei.

Mama Tania

Acesta nu este primul razboi pentru „mama Tania”
In anii 1990, ea a locuit impreuna cu sotul sau in Azerbaidjan si a fost medic in timpul conflictului din Nagorno-Karabah.

Experienta sa si sentimentul puternic de nationalism au adus-o pe femeie din nou in mijlocul conflictului, de aceasta data in estul separatist din Ucraina. Sarcina sa este de a oferi primul ajutor victimelor, dar si de a recupera de pe front soldatii raniti.

„Lupt pentru libertatea si integritatea teritoriala a tarii mele. Aceasta este patria mea. Noi nu suntem agresori, ca Rusia, noi ne protejam teritoriul”, a declarat femeia.

Aceasta a fost ranita pe campul de lupta, luata prizoniera si batuta de soldatii ceceni care se luptau cu separatistii. Nu ii este insa teama acum si e hotarata sa ramana pe front.

„Imi place de fiecare dintre baieti”, spune ea. „Dar mai presus de toate ii iubesc pe cei tineri. Intotdeauna m-am intrebat de ce, pentru numele lui Dumnezeu, vin ei aici si isi pun viata in pericol”, a adaugat „mama Tania”.

Ca multi voluntari din Batalionul Aidar, femeia nu crede intr-un armistitiu de durata in estul Ucrainei.
„Noul convoi umanitar din Rusia a sosit. Asteptam ‘cadouri’ de la separatistii din Luhansk. Ei vor sa ne faca ‘fericiti’ dimineata, la pranz si seara, ne sunt cunoscute bombardamentele lor”, a adaugat femeia.

Desi ea viseaza la pace, spune ca ii va fi greu sa paraseasca viata de pe front. „Suntem ca o familie mare. (…) Razboiul se va incheia mai devreme sau mai tarziu. Cand ne gandim ce vom face dupa ce se termina, eu spun mai in gluma sa mergem sa luptam in Irak sau Giorgia”, a conchis femeia.

Vitaminka

In ciuda faptului ca locuieste intr-o zona de razboi, femeia spune ca cea mai mare problema a sa in momentul de fata este ca iubitul sau nu vorbeste cu ea.

„Nenorocitul ala s-a dus pe front fara mine! S-a dus intr-o zi la munca si mi-a spus ca eu sa-l astept la Kiev. Am facut asta o vreme, apoi am aflat ca s-a oferit voluntar pentru a merge pe front”, a povestit tanara de 24 de ani. In cele din urma, s-a dus pe campul de lupta, sa i se alature prietenului ei.
Cand luptele cu rebelii pro-rusi au escaladat vara trecuta, prietenul lui Vitaminka i-a spus sa se intoarca acasa. Femeile din Ucraina, spune ea, nu trebuie sa fie intimidate asa usor, asa ca in loc sa plece acasa, s-a alaturat batalionului Aidar.

„Cel mai dificil este ca atunci cand fratii mei iubiti mor aici, altii nu dau doi lei pe asta”, a mai spus ea. Pe Vitaminka nu o sperie campul de lupta: „e greu doar sa astepti imprevizibilul”.

Dupa razboi, Vitaminka spera sa se casatoreasca si sa aiba copii. Ea vrea, de asemenea, sa lucreze ca terapeut. „Cum as putea ajuta oamenii sa treaca peste efectele psihologice ale razboiului daca nu am experimentat chiar eu aceste efecte?”, se intreaba, retoric, ucraineanca.

Anaconda

Tanara a primit porecla de Anaconda de la un comandant de unitate, intr-o referire in gluma la statura si puterea ei. In varsta de 19 de ani, fata povesteste ca mama ei este foarte ingrijorata pentru ea si o suna de mai multe ori pe zi, uneori chiar in timpul luptelor. Anaconda spune ca raspunde la telefon de fiecare data, pentru ca altfel mama ei se va speria.

„La inceput, mama mea spunea ca razboiul nu este pentru fete. Dar acum ea trebuie sa imi accepte decizia. Tatal meu ar fi venit pe front, dar starea sa de sanatate nu ii permite sa lupte. Este foarte mandru de mine!”, a declarat fata.

Initial, a luptat ca voluntar la Debalteve, dar ulterior s-a mutat in batalionul Aidar, pentru a se alatura prietenilor ei.
„Am lucrat ca asistenta intr-un spital din Kiev. Am inteles ca nu pot salva pe toata lumea, in razboi mor oamenii… Asta e tara mea, ei sunt oamenii mei, ma doare sa vad cum luptatori si civili mor in ambele parti ale conflictului. Vreau ca acest razboi sa se incheie mai repede”, adauga fata.

Pe front, spune ea, „oamenii sunt buni”. Singura problema a fetei este sa sa gaseasca o camera in care sa se schimbe de haine.

Viktoria

Intr-un cimitir mic de la marginea orasului Starobilsk, exista aproximativ 30 de morminte cu placute pe care scrie „erou neidentificat al Ucrainei”.

Plimbandu-se de-a lungul mormintelor, Viktoria are o poveste de spus despre fiecare dintre soldatii necunoscuti – desi niciodata nu s-a intalnit cu unul dintre ei. In varsta de 22 de ani, fata a fost trimisa la Starobilsk dupa ce a fost ranita pe front, in lupa cu separatistii pro-rusi.
In timpul perioadei de recuperare, Viktoria a preluat responsabilitatea pentru ingroparea luptatorilor morti. Acum, ea incearca sa identifice soldatii si colaboreaza cu un spital local, care o ajuta cu testele ADN. In cazul in care sunt identificate rude ale victimelor, tanara ia legatura cu acestea.

„Am vorbit cu sotia unuia dintre soldatii ingropati in acest cimitir”, spune Viktoria. „I-am spus ca alti soldati l-au vazut, era ranit grav si e foarte posibil sa nu fi supravietuit. Apoi, un test ADN a confirmat ca unul dintre mortii adusi aici era sotul femeii. Am sunat-o, i-am zis ca e mort, dar nu m-a crezut, mi-a zis ca barbatul sau e in viata”, mai povesteste Viktoria.

„Am ingropat atat de multi oameni cumsecade”, adauga ea, criticand totodata si ucrainenii care fug din calea conflictului.
Sursa: ziare.com