Poate că sunt prea naiv, dar undeva, în subconștient, cred că mai există un altfel de război, unul care nu se vede cu ochiul liber, unul în care sunt implicați cei care ne reprezintă valorile, fruntea civilizației, ca să zic așa. Oamenii aceştia mari ai Europei, Statelor Unite – aș vrea să cred – declară ce consideră ei necesar să declare, în funcție de interese politice naționale. Dar fac ceva real și palpabil, însă, în subteran, discută în secret unii cu alții, pregătesc o ripostă serioasă și neașteptat de eficientă dictatorului de la Kremlin.

Nu știu, poate există o portiță la hotarul Ucrainei cu Polonia prin care să treacă cumva niște tancuri și avioane performante, niște sisteme antitanc moderne, ceva care să dea speranță unei țări-martir, de sacrificiu, sfîșiată de neofasciștii revanșarzi. Acum!, Ucraina are nevoie de ajutor, Ucraina nu se ascunde în spatele nimănui, își scoate copiii în față pentru a-și apăra propria ființă, dar și valorile civilizației occidentale. Cu prețul propriului sînge Ucraina ne apără și pe noi, cei din Basarabia și România, această țară considerată zonă-tampon este ultima barieră în fața unui coșmar numit eufemistic, Novorussia, adică noul imperiu sovietic!

Am avut aceste trăiri acum 22 de ani, în timpul conflictului armat de la Nistru, provocat de succesoarea imperiului răului. Doar că mă gîndeam că cineva, în subteran, gestionează altfel ițele războiului, că undeva, la Prut, există o portiță deschisă pentru niște arme cu șenile atît de necesare copiilor neînarmați din tranșeele morții… După semnarea acordului de „pace” cu agresorul mi-am lins rănile deznădejdii, am înțeles că naivitatea excesivă e mai mult decît o iluzie pierdută.

Nu-mi doresc să retrăiesc aceeași stare peste cîteva luni, cînd Ucraina epuizată și umplută de sînge va fi constrînsă să-și semneze propria capitulare. Pentru că – vom constata – nu a existat niciun metru de hotar prin care să treacă atît de necesarele muniții, că de fapt mai marii lumii au cedat de frica de a nu îngheța iarna sau  – și mai și -, de a nu se simți amenințați de armele atomice ale unui smintit.

Amînările și tărăgănarea, îngrijorările în etape, grade și trepte mi se par niște semne de trădare, nu de slăbiciune. E ca și cum ai trece nepăsător – și îngrijorat, apoi mai îngrijorat, apoi foarte îngrijorat – pe lîngă doi oameni care se bat, doar că unul are în mîini un cuțit, o mitralieră, iar celălalt nu are nimic, zace la pămînt, așteptînd ca cineva să-i dea o mînă de ajutor.

Nu a existat nimic, deci, nicio speranță? Totul a fost la vedere, panoramic,  ca în configurațiile geografice ale Donbasului, cu niște tancuri rusești trecînd în galop peste inima zbuciumată a Ucrainei și îngrijorările etapizate ale mai marilor acestei lumi cinice și nedrepte? Cu un avion plin de copii și de oameni, doborît în înălțimile cerului de niște scursuri inumane?!

Nu știm, vom afla curînd.

Sau niciodată…

Pentru că  naivitatea excesivă e mai mult decît o iluzie pierdută.