Victor Bucătaru s-a născut cu un simț al genialității cinematografice și l-a demonstrat în peste 150 de filme. Cu camera pe umăr a scris istoria din mers. Mă refer la filmul documentar lansat după 20 de ani de cînd a avut loc Războiul de pe Nistru, intitulat „Masacrul inocenților sau cronica unui război uitat”, realitatea clară, nedistorsionată inclusă în aproape o oră de film.

 De unde curajul de a purta camera pe umeri într-o perioadă de criză cum erau anii pînă la independență și în timpul războiului?

 –         Eu m-am născut cu tupeu. Am fost primul care filma în `88-`89 manifestațiile interzise pentru limbă și unire cu o cameră închiriată. Și am luptat cu sute de mii de comuniști. Mulți spuneau: „Pe acesta fără cameră nu-l vezi” .

Cum ați ajuns să filmați un documentar despre Războiul de pe Nistru?

 –         Sunt puțini dintre cei care trec malul unui rîu. La 19 mai 1992 am fost invitat la Mircea Snegur. Acolo erau toți reporterii și operatorii din țară. S-a pus întrebarea: Cine se duce să filmeze în război? Toți au tăcut, au muțit. M-am ridicat în picioare și-am zis că eu sunt nebunul cela. Eram pe atunci la Uniunea Cineaștilor.

Era vorba să-mi ofere mașină și cale deschisă, dar am ajuns la Molovata cu mașina proprie, iar de acolo m-au dat jos și mi-au zis să trec malul cu podul plutitor. Una din camere rămăsese pe seama unui deputat pe pod.

Chiar în prima zi de război „am fost botezat”.  Am sărit cu mașina în aer, am fost împușcat din spate. Am fost nevoit să ascund camera într-o gojineață pentru că eram căutat. M-am expus la cele mai mari riscuri. Numai morții au trăit războiul. Eu și acum trăiesc războiul, căci conflictul transnistrean încă-i viu. O căruță de țărani a ținut în șah un imperiu ca Rusia.

După ce-ați văzut moartea cu ochii de mai multe ori, cum s-a schimbat firea regizorului?

 –         În ultimele clipe de viață, omul aude bătăi de aripi… ale cui? Ale îngerului păzitor care-și ia zborul către ceruri să întîlnească sufletul. În război am auzit bătăi de aripi… de cîteva ori. De cîte ori după moartea unui comandant ridicam ochii la cer și-mi imaginam cum aruncă o grenadă în noi și ne termină, dar bunul Dumnezeu a avut grijă de mine pentru ca să iasă această realitate înregistrată după 20 de ani. După război nu mi-e frică de nimic, doar de unul Dumnezeu. Am rămas aceeași fire directă ca în anii de studenție.

Cum reușeați să adunați mărturiile pentru documentar?

 –         Într-o situație de asta este important să te simtă camarad de război. E nevoie să găsești unda de comunicare. Să lupți împreună cu ei, să nu te dai mare în fața lui, să te ascunzi pe la împușcături cu dînșii. Astfel apare înfrățirea.

Mi-amintesc cum spunea un cazac că patria lui este Kubani și acolo ar trebui să lupte, însă el se afla în războiul de pe Nistru pentru a proteja soția și viitorul copiilor săi.

 Ce reacție au avut cei din stînga Nistrului după premiera filmului?

 –         Foarte interesați și curioși de acest film. Mulți întrebau ce imagini conține filmul. E normal să-i intereseze pentru că sunt și ei martorii acelor evenimente tragice care au scris istoria. Un post de televiziune din Rezina are niște emițătoare și în stînga Nistrului. Prin intermediul acestui canal TV va putea fi vizionat filmul „Masacrul inocenților sau cronica unui război uitat”.

În film este deseori menționat numele lui Mircea Snegur. E întâmplător sau intenționat?

 –          Atunci se vorbea despre toate. Au fost spuse multe vorbe urîte, însă am considerat că n-are rost să fie enunțate în film. Intenționat am lăsat toastul unui luptător, în timp ce ținea un pahar de vin ridicat în mînă. Am ținut ca acest film să capete  valoarea general-umană și nu pur națională, cu toate murdăriile și escrocheriile politicii noastre. Am încercat să dau o amprentă filozofică, care să citeze realitatea din 1992.

Care este rezultatul radiografiei lui Victor Bucătaru în filmul „Masacrul inocenților sau Cronica unui război uitat”?

 –          În sensul tehnologic este pozitiv, o imagine absolut clară și reală. Atunci cînd filmam un sac cu oseminte arse, plîngeau și bărbați și femei. Și militarii plîngeau. Eu n-am plîns atunci, dar am plîns o noapte cînd am făcut montajul filmului. Sufletul meu s-a bucurat atunci cînd spectatorii plîngeau și ei la premiera filmului și vedeam emoții pe chipurile lor. Mai ales că după ce s-a terminat documentarul ochii lor încă stăteau amuțiți la ecran. E cea mai mare satisfacție a unui regizor. Mi-a plăcut cum mi-a definit producția tînărul Vladimir Beșleagă – un tragic poem cinematografic.

Cum sunt filmele în care Victor Bucătaru tace?

 –          Hm, sunt bune. Dar Victor Bucătaru nu tace, ci vorbește în limbajul său cinematografic. Mie nu-mi plac metaforele vorbite, dar îmi place să fiu înțeles atunci cînd tac. Pentru mine vorbește camera.

Ce pelicule mai păstrați în filmotecă nelansate încă?

 –          Arhiva mea este de aur, puțin de argint și mai multă platină. Trebuie bani pentru a fi valorificate. Intuiesc că cea care o va valorifica va fi nepoată-mea, Nina Raluca. Am materiale foarte multe și foarte bune despre greva studenților din 1995. Să vadă tinerii de astăzi care organizează flash-mob-uri în locurile publice cu 10 oameni și mult fast, cum se adunase mii de studenți, elevi, părinți, țărani, muncitori și intelectuali – toată floarea națiunii pentru a protesta. Vreau să menționez că dacă nu era Războiul de pe Nistru, nu avea loc greva studenților din 1995 și ulterior evenimentele din aprilie 2009. Subliniez că cei care au participat atunci în ’95, în 2009 au fost în primele rînduri la protest.

Vă mulțumesc.