Se numește Ion Istrate și are 103 ani. „Merg pe 104”, spune el, căci fiecare zi prețuiește cât un an. Este, poate, cel din urmă care mai e în viață dintre românii care au fost la Alba Iulia, în ziua-ntâi de decembrie a anului 1918…
Și eu am văzut Unirea!

Mi s-a întâmplat de câteva ori să privesc istoria în ochi. În ochii centenarilor (sau apoape centenarilor) din România. Mai întâi în ochii (fără văz) ai bunicului meu, veteran al războiului dintâi și al Marii Uniri. După aceea, într-o școală dintr-un sat băcăuan, unde bătrânii țărani s-au adunat să ne vorbească nouă, școlarilor veniți din oraș, despre Răscoala de la 1907, prin care trecuseră desculți și cu pieptul dezgolit. Apoi, ca jurnalist, descoperind în privirile lor scene din cele două mari războaie ale neamului. Nichita Stănescu a spus odată: „Bătrâne, eu l-am cunoscut pe Eminescu. Eu l-am întâlnit pe Tudor Arghezi şi l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Eminescu şi l-a privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui lui Arghezi l-am privit pe Eminescu”. Și eu am văzut Unirea! În ochii mătușii Salvina, în ochii lui moș Ion!

Mătușa Salvina, „veterana Unirii”

Cu șapte ani în urmă, la Stremț, o întâlneam pe Salvina Lazăr, pe-atunci în vârstă de 103 ani, martoră a Unirii, la vremea adolescenței. Era printre cele din urmă „veterane” ale ceasului de aur al Reîntregirii Neamului. Avea mintea limpede, vorba clară, agerime-a privirii (căci băga fără greș ața în ac). Mătușa Salvina s-a dus pe drumul fără de întoarcere, dar vocea ei încă mă urmărește: „Cum a fost când cu Marea Unire? Se ducea lumea acolo, la Alba-Iulia, cu mare veselie se ducea. Şi tătă lumea să ducea acolo şi le făcea cinste, le dădea la oameni câte-un pup de pâine (pup – regionalism: colăcel, pâine mică, pregătită în casă – n.r.) şi o cană de vin. Cănile erau de pământ, smălţuite, şi le dădea să aibă fiecare, să le ţie pe mai mult timp, amintire din ziua aceea. Tătă lumea se ducea pe jos, spre locul acela. Tăţi îmbrăcaţi în port naţional. Numai amărâţii, care nu puteau, numai aceea nu se duceau, deşi şi ei tare mult ar fi venit! Altfel, erau de prin tot locul. Şi din Moldova, şi din Muntenia, şi din Oltenia… Era o minune cum n-am mai văzut noi, că pân-atunci numai ungurii făceau sărbătoare şi pe noi nu ne lăsau, că eram ca nişte gunoaie faţă de ei. Ei îşi făceau toate poftele, de parcă erau ei stăpâni, dar doară că nu erau, că noi eram, dar tot degeaba, că nu ne lăsau să fim stăpâni la noi acasă. Nu ne lăsau nici să purtăm tricolorul nostru naţional pe piept, numai pe-al lor aveam voie să-l purtăm. Da-n ziua aceea ne-am pus noi tricolorul, cu roşu, cu galben şi albastru…”

Moș Ion și Unirea. Marea Unire!

Moș Ion din povestea noastră a fost și el martor la Marea Unire. Pe atunci era abia un băiețandru. Jocul straniu al întâmplării a făcut să-l întâlnim și pe el tot la vremea la care avea 103 ani. Era un flăcăuaș de numai 7 ani, abia împliniți la 25 octombrie, când s-a alăturat grupurilor de oameni care grăbeau spre cetatea Albei Carolina, să fie parte la cel mai important eveniment al neamului românesc. Satul lui, Drașov, este nu departe de Alba Iulia, pe drumul care duce către Șpring. Mulțimile de români care soseau din toate părțile – pe jos, ori în care, ori călări – au stârnit mai întâi interesul copiilor. „Ăi bătrâni s-au mirat și ei, cum de-or vrut copiii, mai întâi, să meargă la Alba Iulia, și pe jos, numa’ să meargă!” – ne povestește Ana, una dintre nurorile lui. Ana Istrate a intrat în familia lui moș Ion acum 53 de ani. Bărbată-su, fiul cel mare al veteranului, a murit. Și Ileana – cu care moș Ion a trăit în bunăînțelegere 76 de ani – s-a dus din lumea aceasta. Au rămas ei doi, să-și povestească unul altuia despre vremea apusă. „Eu m-am dus, tu, pe jos până-n Cunța, și după aia până-n Alba! La 7 ani, fugeam, tu, după lume. Și părinții aproape să nu știe că eu mă duceam acolo. Iac-așa îmi povestea moșu’ când îl întrebam cum a fost la Alba Iulia”. Tanti Ana mai știe, cât de la socri, cât de la alți bătrâni ai satului, duși acum, cu poveștilor lor cu tot, în cimitirul de lângă biserică, și că la vremea aceea țăranii din Drașov erau mulțumiți să vază că și pruncii lor se bucură de cele prin care trece țara. „Părinții lor tare bucuroși or fost, când or văzut că până și copiii își dau seama de treaba aceasta”.

În 1922, patru ani mai târziu, copilul din Drașov a făcut încă o dată drumul până la Alba Iulia. Era în 15 octombrie, ziua încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria – monarhii României Mari – dinaintea poporului recunoscător. „Ce-am văzut? Păi, ce să văd: OAMENI! Pe rege l-am văzut. Era fălos. Și lumea striga: «Să îl ție Dumnezeu sănătos!» și «Doamne ajută!»”.

Căpitan în rezervă, la 100 de ani

Lui Moș Ion Istrate, fiul lui Ștefan, mai proaspete îi sunt amintirile despre război. Cel în care a fost cătană. La 11 septembrie 1941, pe când avea 30 de ani, a fost înrolat la Regimentul 92 Infanterie din Orăștie. După numai câteva săptămâni de instrucție, a și ajuns pe frontul de răsărit, la asediul Odessei. Principala sa misiune a fost să asigure paza trenului militar care transporta muniţia, armamentul, tehnica de luptă, efectivele regimentului la acţiunile duse de aceştia pe tot frontul de Est. După Odessa, a urmat Crimeea: Kerci, Sevastopol. După numai un an de război, într-o acțiune în Munții Tatra, este rănit și trimis într-un spital din țară. Pe 20 octombrie 1942 e demobilizat și lăsat la vatră.

Când a împlinit 100 de ani, plt. ad. p. (rtr) Ion Istrate a fost înaintat la gradul de căpitan în retragere. Centenarul care a văzut cu ochii lui Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a ajuns ofițer al armatei române. Decorat cu „Virtutea militară clasa a II-a” și cu Emblema de Onoare a Armatei României este unul dintre eroii aproape neștiuți ai neamului.

Bătrânul, suveica și românii

Pe moș Ion Istrate l-am întâlnit, în casa lui din satul Drașov, comuna Șpring, ducându-ne și noi la Alba Iulia, pentru a lua parte la celebrarea celor 96 de ani de la Marea Unire și a fi prezenți, în mijlocul co-naționalilor veniți din 30 de țări, la Congresul Spiritualității Românești. Aveam cu noi, spre a o duce la cinstita adunare a românilor, o altfel de eroină. Una care a făcut înconjurul planetei, dusă din mână în mână, din om în om. Suveica Mamei Ruța din Mândra, Țara Făgărașului. Suveica aceea care, cu reporterii Jurnalului Național, a ajuns și în Malta pe urmele Reginei Maria, și la Muntele Athos. Suveica Mamei Ruța (și ea mai veche de 100 de ani) s-a întâlnit astfel, în drumurile ei, cu ultimul dintre românii care au văzut Unirea. Bătrânul i-a mângâiat lemnul netezit de atâtea mâini și povești, iar suveica a tras din firul amintirilor lui, pentru a țese o pânză nouă.

L-am întrebat ce-ar vrea să le transmită românilor plecați de acasă, românilor adunați la Congres? „Să aveți o viață sfântă și plăcută lui Dumnezeu. Eu am 103 ani și de-acum am trecut pe al o sută patrulea. Să ajungeți ca mine, la anii ăștia. Dar să nu uitați ce-i mai important: că omul trebuie să iubească cinstea și dreptatea, să fie omenos și să nu urască. Lui Dumnezeu să-i mulțumească și de bine, și de rău”. Despre Unirea de la 1918, a vrut el să le mai spună românilor din toată țara și din diaspora că „a fost bine că s-a făcut. Pe vremea aceea, românii țineau unul la altul, unul cu altul. Ar fi bine să fie din nou România mare, cum a mai fost. Să dea Domnul ca, până la sfârșitul vieții lor, românii să se unească”.

Viața lui Ion Istrate se măsoară cu secolul. Acasă la el, a fost un om simplu. Țăran. La plug, la sapă, la seceră. A fost cantor la biserică. Casa în care trăiește e de-o vârstă cu el. Cu nevasta a trăit în bună înțelegere 76 de ani. Trei sferturi de veac! Au avut împreună cinci copii – trei fete și doi băieți. Unul dintre băieți, soțul nurorii Ana, a murit. Celălalt, Vasile, a fost și el, o vreme, muncitor român în țări străine. Acum s-a întors la casa lui, la Sibiu, și împreună cu Sorin, fecioru-su, e mai tot timpul pe lângă bătrân. Aproape-i sunt și ceilalți șapte nepoți, mai ales la zile mari, când stau împreună la masă.

Moș Ion aude bine, vorbește încet, se mișcă greu. Dar parcă tot și-ar dori s-o mai ducă așa măcar vreo 4 ani, să-l prindă pe el, centenarul, suta de ani a României Mari. Și, poate, s-o găsi cineva să-l mai ducă o dată în mijlocul mulțimii, la celebrarea Marii Uniri.

Sursa: jurnalul.ro