„Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina, și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”. Matei 6:19-21

Tocmai în Săptămâna Luminată am petrecut o rudă prin alianță pe potecile neluminate ale Cimitirului Central din strada Armenească a Chișinăului, târg provincial care e în competiție cu meșterii de la pompe funebre. Marii anonimi ai acestui oraș au ținut cu tot dinadinsul măcar după obștescul sfârșit să fie sau cel puțin să pară a fi Cineva. Monumente din marmură scumpă și siluetele lor în mărime naturală, iată tot ce au de lăsat urmașilor.  Încă pe la începutul secolului 20, marele scriitor francez, Jules Renard, autorul lui MORCOVEAȚĂ, consemna în al său splendid Jurnal :”Cimitirele, aceste muzee de pietre monumentale”.

Nu știu de ce lumea dă bani cu pumnul pentru un loc la Cimitirul Central. Sunt scutiți de taxe exorbitante  doar marii ștabi, cavaleri ai Ordinului  Republicii și uneori măcelarii, hoții în lege, văduvele eroilor uniunii sovietice.

Chiar de la intrare ți se aruncă în ochi cavoul familiei Lucinschi. Muzeu adevărat, din marmură de Italia și inscripționat cu litere de aur. Un boschetar care se pomeni cu o pungă de sarmale, le scotea cu prudență, învelindu-le cu o frunză de arțar, ca aburindul aliment să nu se sperie de mâinile lui nespălate, după ce și-a pus burta la cale și privind spre cavoul familiei prezidențiale, a zis ca să audă și ortacii săi: ”Iaca unde se prăpădește pensia noastră”…

Aproape ieșit în trotuar e și mormântul poetului Grigore Vieru, în imediată vecinătate cu alte personalități ale artei și culturii moldovenești: Ion Vatamanu, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Petru Teodorovici, Nicolae Sulac, Simion Ghimpu, Pavel Boțu.  Raisa Vieru, soția poetului și Călin Vieru, fiul și omul de afaceri, cu ocazie și fără de ocazie le vorbesc reporterilor de la Radio și Televiziune cât de nerecunoscător e acest Guvern, care nu vrea să verse un milion pentru a edifica un monument pe potriva talentului marelui dispărut.

Lumea întreagă le-ar da dreptate, dacă situația materială și financiară a acestei familii ar fi precară, dar având o întreagă rețea de cafenele și restaurante în plin centrul orașului, cum să aștepți pomană de la Guvern.

La câțiva pași de mormântul lui Vieru a fost înhumat un mare artist, Serghei Lunchevici, violonistul și dirijorul prim al Ansamblului  FLUIERAȘ. Văduva acestuia, Nina Ionașcu Lunchevici, nu a bătut pragurile Primăriei sau ale Guvernului, ci a vândut cel mai de preț odor din Casa-muzeu, vioara maestrului și i-a înălțat un monument , care face mai mult decât milioanele pretinse de unii.

Încă în timpul vieții Grigore Vieru își pregătise o piatră funerară lângă locul de veci al maicăi sale, pe care atât de inspirat a cântat-o în versurile sale. Și pe acea piatră era scris: ”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”.  Din păcate, urmașii lui au uitat de acest modest epitaf al scriitorului.

Am trecut și pe lângă mormintele lui Valeriu și Alei Cupcea. Valeriu Cupcea a fost un actor și un mare regizor la Teatrul Național, soția sa a trudit o viață la postul de Radio Chișinău, Redacția Literară. Primul s-a stins actorul, la două săptămâni l-a urmat și doamna redactor. Sunt alături. Modestul monument nu se înalță mai sus de bujorii înfloriți.

La moldovenii basarabeni Paștele Blajinilor ține două zile. În aceste zile Piața Centrală a orașului se mută pe mormintele încărcate cu pomeni de tot soiul: de la lenjerie intimă până la mașini de lux. Și bucate mai dihai ca la restaurantul Vatra Neamului al lui Avram. Iar țiganii de la Soroca pun la bătaie computere, telefoane mobile și câte o prăpădită de Toyota sau Mercedes. Să te crucești, nu alta!