Odată încheiat baletul scuzelor simetrice (Candu prezintă scuze la Bucureşti pentru Dodon, Dodon prezintă scuze la Moscova pentru Candu), elita politică de la Chişinău s-a întors la ce ştie să facă mai bine. Şi anume, să distrugă orice urmă de administraţie a statului, pe care, altminteri, îl apără cu ghearele şi cu dinţii.

Concret, guvernul a propus – ca măsură menită, chipurile, să dea un impuls investiţiilor străine în Republica Moldova – ca investitorilor să le fie acordată cetăţenia acestui stat.

Dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns.

Republica Moldova este unul dintre statele europene cele mai afectate de emigraţie. Cifre exacte nu prea există, dar, dacă este să ne luăm după estimările de la alegeri, între 25 şi 30% din populaţia republicii trăieşte, temporar sau permanent, în afara graniţelor. Unii, plecaţi la muncă sau stabiliţi în ţări din Uniunea Europeană (inclusiv în România), alţii, plecaţi la muncă în Rusia. Dacă la emigraţie adăugăm fenomenul dublei cetăţenii – rusofonii transnistreni au cetăţenie rusă, românii dintre Prut şi Nistru au, în număr mare, cetăţenie română -, rezultă o majoritate netă a populaţiei Republicii Moldova, pentru care cetăţenia acestui stat nu reprezintă mare lucru.

Cum vorbim de cei mai săraci cetăţeni ai Europei, nu e greu să ne configurăm portretul-robot al potenţialului investitor doritor de cetăţenie a republicii. E greu de închipuit că puţinii investitori italieni sau francezi aspiră la o cetăţenie care nu înseamnă nimic. Ne rămân, ca eventuali solicitanţi, 1) cei al căror paşaport oferă mai puţin chiar şi decât paşaportul Republicii Moldova (ex-sovietici, imigranţi din ţările arabe, indieni şi pakistanezi, cu toţii, atraşi de posibilitatea de a călători fără viză în Spaţiul Schengen), 2) cei interesaţi să se instaleze în Republica Moldova pentru a fugi de justiţia internaţională (mafioţi, escroci, fugari de toate felurile), şi 3) ex-sovietici care nu s-au împăcat cu destrămarea URSS şi cu apropierea Republicii Moldova de Europa (doritori să reia procesul de „omogenizare” în limba rusă a spaţiului defunctei Uniuni Sovietice).

Faptul că doar aceste trei grupuri sunt cu adevărat interesate de cetăţenia R. Moldova e agravat şi de absenţa unei definiţii clare a noţiunii de „investitor”. Italianul care construieşte o fabrică, angajează 500 de muncitori şi aduce în republică nişte milioane de euro, plătind ulterior impozite, este un investitor. Dar sirianul care deschide o şaormerie, unde lucrează numai cu vărul său, cu un capital de 200 de euro şi păcălind fiscul, este tot investitor? Imposibilitatea unei definiţii universal acceptate a investitorului va face ca procesul de acordare a cetăţeniei să fie larg deschis abuzurilor de tot felul.

Şi, de fapt, nu potenţialii solicitanţi de cetăţenie din prima categorie vor fi cei mai numeroşi. Indienii şi pakistanezii ajung greu la Chişinău, iar arabii şi kurzii din Orientul Mijlociu, în condiţiile în care actuala Republică Moldova nu mai are ieşire la mare, nu ajung deloc.

Nici occidentalii căutaţi de justiţie nu vor fi foarte numeroşi. Chişinăul e departe şi, până a ajunge acolo, au varianta mai apropiată (şi mult mai luxoasă) a Muntenegrului, care este un refugiu vechi şi binecunoscut pentru escrocii, trişorii şi mafioţii din întreaga lume. Republica Moldova nu are nimic special de oferit, pentru a concura cu „perla Adriaticii” la acest capitol.

Mai rămân „investitorii” din cea de-a treia categorie. Adică ruşii şi rusofonii de toate naţiile, care nu se împacă deloc cu independenţa Republicii Moldova, şi mai ales cu firava ei regăsire a identităţii româneşti.  „Pe surse” se spune că aceştia sunt destul de numeroşi: spre deosebire de Tallin, Vilnius şi Riga, Chişinăul nu a avut o politică de interzicere a migraţiei din fosta URSS, după 1991, şi nici nu a luat măsuri pentru repatrierea celor aduşi, în  anii ’70-’80, pentru dezechilibrarea balanţei demografice.

Cu 100000 de euro, oricine poate deveni acum „investitor” şi obţine cetăţenia Republicii Moldova, deşi nu are nimic în comun cu originea, limba şi istoria românească a spaţului dintre Prut şi Nistru. Ba este de-a dreptul un duşman visceral al acestora.

E de prisos să mai spun că ridicola iniţiativă – care arată că autorităţile de la Chişinău încă trăiesc cu mintea în naivităţile şi perversiunea anilor ’90 – developează şi gândul ascuns al elitelor politice de la Chişinău. Acela că, de fapt, nu au nicio intenţie să înlăture barierele artificiale care separă Republica Moldova de Europa. Pentru cine doreşte să trăiască în Basarabia şi să facă afaceri între aceasta şi Uniunea Europeană, cetăţenia e singura modalitate de depăşire a piedicilor birocratice: calitatea de cetăţean european va continua să nu însemne nimic, în faţa autorităţilor de la Chişinău…

Pe cât facem pariu că tocmai „stataliştii” vor saluta această măsură, iar Dodon se va grăbi să ratiifice legea?

Răzvan Voncu