Scriu, că poate aşa vor pricepe şi cei care ieri îmi replicau că simpatia declarată de premierul Ponta pentru G. Becali n-avea cum să influenţeze hotărârea Înaltei Curţi.

Bineînţeles că n-avea cum şi n-a influenţat-o, dar nu asta spuneam.

Bineînţeles că dl Ponta poate să aibă simpatii pentru cine doreşte, ca orice om.

Problema e comunicarea publică  a acestei simpatii chiar înainte de a se pronunţa o sentinţă judecătorească.

Când primul ministru al României, şeful Guvernului,  o persoană cu coeficientul de încredere şi capacitatea de a influenţa opinia publică din înălţimea funcţiei ale d-lui Ponta, îşi manifestă simpatia faţă de un ins judecat de o instanţă, el creează pentru mulţi imaginea de harpii, de femei rele, a celor trei judecătoare, care „au ceva cu Becali” de vreme ce condamnă un om simpatizat personal de premierul Ponta.

G. Becali a şi prins din zbor declaraţia lui Ponta, răcnind pe loc: „Cum să fiu eu vinovat, cum să fiu eu hoţ dacă mă simpatizează primul ministru?”

Iar la auzul sentinţei,  magnatul din Pipera ne-a comunicat că, aidoma tuturor celor care i-au făcut lui rău vreodată,  cele trei judecătoare  „vor avea probleme mari, mari de tot, or să plătească”.  Dl Ponta nu va avea probleme, căci el îl simpatizează pe dl  Becali.

Prin urmare, e vorba de faptul că premierul României provoacă publicului antipatie faţă de Justiţie exprimându-şi simpatia pentru un infractor condamnat.

Asta în situaţia de faţă,  în care G. Becali a fost condamnat. Dacă era achitat, atunci Justiţia apărea ca „gând la gând cu bucurie” cu premierul Ponta, care  obţinea astfel mai multă simpatie a iubitorilor de Becali – pe această variantă  probabil a şi mizat.

(Simpatie pe care, potrivit d-lui Becali, ar putea să şi-o ridice până la 35% preşedintele Băsescu, dacă îl graţiază.)

Ca să fiu bine înţeles: faptul ar fi fost la fel de grav şi reacţia subsemnatului aceeaşi, dacă premierul Ponta declara că G. Becali îi e antipatic.

O sentinţă judecătorească, după părerea mea, nu trebuie comentată. Putem comenta, ca jurnalişti şi cetăţeni,  motivaţia Înaltei Curţi pentru sentinţa în cazul  Becali, atunci când va fi redactată şi făcută publică, dar verdictul în sine – nu, şi acesta mi s-ar părea un semn de civilizaţie al societăţii noastre.

Cât despre showul Becali, cred că trebuie spuse câteva lucruri:

– Presa l-a pus în prim-plan ore în şir pe G. Becali, şi deloc pe fostul ministru al Apărării, V. Babiuc, principalul vinovat de dăunarea statului, fără semnătura căruia escrocheria cu terenurile Armatei nu era posibilă.

– Becali s-a comportat finalmente mai civilizat şi responsabil faţă de Justiţie decât dl Adrian Năstase. Spre deosebire de opereta unghiei în gât şi ascunderii prin spitale, pe care ni le-a oferit fostul premier, dl Becali s-a predat autorităţilor fără scandal. A considerat, luând aminte la reflecţia vărului Giovani, „Închisoarea nu e pentru oameni, e pentru girafe?”, că este om, nu girafă.

– Ceea ce nu l-a împiedicat să afirme că mai bine nu se întorcea de peste hotare şi n-ar mai fi avut acum nicio problemă. Întrebat fiind dacă va mai rămâne în ţară după ce îşi ispăşeşte pedeapsa dată de „statul care m-a trădat”,  dl Becali a spus că pământul României e sfânt, cum să-l părăsească?

– Frumos, dar când a vrut să fugă în Israel, în seara dinaintea condamnării,    fiind oprit de poliţie pe Otopeni, pământul României nu era sfânt?

Logic, înţelegem că puşcăria sfinţeşte România.

– De 12 ani a avut nevoie Justiţia ca să dea o sentinţă definitivă în cazul Becali. În cazul dosarului transferurilor din fotbal au fost necesari 5 ani ca să nu dea nicio sentinţă şi să ia totul de la capăt, pe banii statului.
Logic, înţelegem că în România,  un proces durează câţi bani şi avocaţi ai.

– De ce, pe lângă premierul Ponta, există destui simpatizanţi ai d-lui Becali? Pentru că, dacă în România comunistă sărăcia era declarată o cvasivirtute, iar bogăţia o vinovăţie apriorică, după `89 s-a înţeles că libertate, democraţie şi capitalism înseamnă să te înavuţeşti prin orice mijloace şi mai ales furând de voie statul. Cel ce păgubeşte statul e „băiat deştept” şi, dacă mai dă şi „la oameni” din ce-a furat, e un om minunat.

Ciordeală să fie, dar să luăm şi noi, iată codul eticii şi echităţii capitaliste româneşti care a născut „simpaticul” personaj Becali.

– Unde mai pui că dl Becali e omul lui Dumnezeu şi atletul lui Hristos, şi în Maybach, şi pe jos. Ceea ce mă face să exprim singurul simţământ pe care mi-l generează persoana d-sale: slavă Domnului că sunt liber-cugetător. Dacă aş fi credincios, ar trebui să împărtăşesc credinţa în Dumnezeu cu dl Gigi Becali şi, în situaţia asta,  cred că aş negocia cu Necuratul să mă primească la el în partid.