Într-o perioadă în care vorbim despre REZULTATE BAC 2013 şi despre examenele pe care le susţin acum elevii de clasa a XII-a, gândul vă prezintă o altfel de absolventă, una care a stabilit o premieră pentru România şi care ne-a făcut cinste departe de casă. Este vorba despre Larisa Tudor, de acum sublocotenent Larisa Tudor, prima româncă absolventă a celebrei academii militare a Statelor Unite West Point, fondată în 1802. „Cineva mă iubeşte foarte mult acolo, sus”, spune Larisa privind la ultimii ani din viaţa ei, în special la cei patru petrecuţi la West Point, în apropiere de New York, pe urmele lui Eisenhower şi Ulysses Grant.

Am găsit-o pe Larisa Tudor (23 de ani) într-un birou mic şi aglomerat al Statului Major al Forţelor Terestre. În blugi şi în tenişi, ne aştepta. Deşi a interacţionat mult cu presa în ultimele săptămâni, de când s-a întors în ţară, spune că nu s-a obişnuit cu atenţia care i se acordă şi pe care nu şi-o explică. Emoţiile există, dar le maschează zâmbind mult şi glumind des. Cum ne vede, se închide într-un fel de anticameră, pentru a se schimba. A intrat o puştoaică, a ieşit un militar. Şi-a prins părul într-un coc, are pălăria la subraţ, pantofi cu un toc mic în picioare, uniforma perfect aranjată. Un ultim retuş la cravată şi e pregătită să povestim.

Răzgândirea albaneză sau cum a rămas Larisa singura femeie cadet din an

Larisa Tudor nu numai că este prima femeie din România care a ajuns şi absolvit West Point, dar este singura femeie cadet din anul ei care a şi absolvit. În promoţia ei, fete erau Larisa şi o albaneză. Albaneza a rezistat doar două săptămâni. Nu i-a spus nimeni că la West Point e atât de multă militărie. Aşa că s-a dus înapoi acasă. Aşa a rămas Larisa singura femeie din anul ei. „A fost frumos, nu am avut nicio problemă”, spune ea când o întrebăm cum s-a simţit fiind singura femeie din anul ei.

Dincolo de cadeţii internaţionali, femeile reprezintă 15-20% dintre americanii de la West Point.

Până să ajungă, însă, acolo a învins 29 de bărbaţi din România în perioada probelor pentru a ajunge la West Point. „Baremele de educaţie fizică sunt uşor diferite, conform standardelor americane şi standardelor româneşti. Minimul de flotări pentru femei ar fi în jur de 19-20, pe când la bărbaţi minimul era în jur de 30-40. La abdomene, spre exemplu, baremele erau exact aceleaşi şi pentru femei, şi pentru bărbaţi – minimum 60”, ne povesteşte când o întrebăm de diferenţele de barem între candidaţi şi candidate.

Promoţia 2013: 15 absolvenţi internaţionali

La admitere spune că au fost foarte multe emoţii, nu neapărat pentru că a fost foarte dificilă, ci pentru că nu ştia cu cine se bate pentru locul la West Point. Cu adevărat dificili spune că au fost cei patru ani petrecuţi acolo. „Concursul de admitere nu era doar între studenţii români, ci între studenţii internaţionali. Deci puteau să fie 50 de ţări în concurs, puteau să fie chiar toate 150 care au primit invitaţie sau puteau fi doar 20-30”, ne explică sublocotenentul tudor. Au fost admişi 18 şi au absolvit 15 studenţi internaţionali.

Cum e să fii femeie acolo, la West Point?, o întrebăm. „Nu se fac diferenţieri. Asemănător cu Academia Forţelor Terestre de la Sibiu, nu prea sunt diferenţieri între militarii bărbaţi şi militarii femei, pentru că, la sfârşitul zilei, toţi trebuie să facem aceeaşi misiune. Contează foarte mult pregătirea militară şi dedicaţia noastră în profesia militară”, ne răspunde Larisa.

Deşi sunt foarte puţine femei acolo, nu se poate vorbi neapărat de o solidaritate de gen acolo, spune Larisa: „E mai mult compatibilitate de caracter decât de gen. Nu există ceva precum <<a, tu eşti femeie, vom forma o echipă>>. Nu”.

A trăit doar în mediile academice militare, abia acum întră în lumea militară din afara şcolilor, dar spune că, la nivel academic, ea nu a simţit vreo diferenţă de statut al femeii nici la Sibiu, nici la West Point: „În ambele instituţii de învăţământ, m-am simţit la fel de acasă, nu am avut niciun fel de probleme, niciun fel de stereotipuri”.

„,În prima zi acolo, ţi se ia totul. N-ai dreptul la nimic”

Ce te loveşte întâi şi-ntâi la West Point? Regulile. „Cu regulile la West Point e destul de simplu. În momentul în care ai ajuns, în prima zi acolo, ţi se ia totul. N-ai dreptul la nimic. După care regula este că nu faci nimic decât dacă ţi se spune. Pe urmă, începi să le înveţi, uşor-uşor, îţi mai dau voie… <<hai, acum aveţi voie să puneţi voi nota şi uite, astea sunt regulile>>. Adică persoana din faţa mea pune tacâmurile, persoana din dreapta pune băuturile. Înveţi toate regulile pe parcursul primei pregătiri militare din vară”, ne povesteşte Larisa.

După perioada pregătirii de vară, începe anul I, despre care spune că este unul diferit. „Nu ai niciun fel de responsabilitate faţă de o altă persoană. Nu ai pe nimeni în grijă. În schimb, trebuie să îţi faci porţiunea ta de lucru, fie că eşti elevul cu datoria de strigat minutele, fie că eşti cel care trebui să aducă lenjeria înainte şi înapoi. Există şi cursuri de etică, de regulamente militare interioare. Şi atunci este foarte uşor să te adaptezi la domeniu şi le iei pas cu pas. Nu poate să ajungă mai strict decât în prima zi. Cel mai greu e în prima zi – ai trecut de asta, restul vine de la sine”.

Oftează şi spune că prima zi trece foarte repede, pentru că „nu ai timp nici să clipeşti”. „În aceeaşi zi îţi dau toate echipamentele, te învaţă cum să mergi, primii paşi în formaţie şi există şi o paradă pentru părinţi”. Din partea ei, nu a fost nimeni la acea paradă. A venit, însă, familia la ultima paradă, de la absolvire.

Pumnii strânşi, mersul ca pedeapsă şi obstacolul cu apă

Dincolo de reguli precum uşa mereu deschisă la 90 de grade, mersul cu pumnii strânşi şi diverse elemente de „etichetă militară”, mai e şi mersul ca pedeapsă. O pedeapsă care nu ţine cont de ce se întâmplă afară. „Primeai ore de mers ca pedeapsă între companii. Sunt două clădiri şi este o zonă special dedicată unde studenţii care au încălcat regulile sau au lipsit la cursuri trebuie să meargă. Şi atunci trebuie să meargă vinerea, sâmbăta şi, uneori, duminica – supravegheaţi de alţi colegi de an mai mare. La comandă, ţi se zice când să mergi, când să te opreşti, când să schimbi arma de pe un umăr pe altul”. În ceea ce o priveşte, a reuşit să termine fără orele de mers, deci a scăpat de corvoada aceasta.

Care a fost totuşi cea mai grea parte?, vrem să ştim: „Nu aş putea să numesc o anumită parte ca fiind cea mai grea, dar cea care m-a marcat a fost obstacolul cu apă, eu nefiind o înotătoare”, începe Larisa povestea ei preferată pentru curioşii ca noi care întreabă de traiul la West Point. În ziua de obstacol cu apă există, practic, două obstacole. Primul este bara de balans. „Ai o plasă sub prima bară de balans peste care treci. Deci zona de confort este mai mare şi zici că, OK, nu se întâmplă nimic, cad în plasă, nu e problemă”.

Pe urmă, ajungi pe a doua bară, care, spre deosebire de prima, nu are niciun fel de plasă de siguranţă dedesubt. „E doar lacul, deci dacă ai căzut, cazi în lac. Iar bara respectivă are o scară la mijloc, pe care trebuie să urci şi care tinde să se mişte un pic dacă staţionezi prea mult şi atunci e frica mai mare. E şi înălţimea… Dacă ai trecut de bară e bine, dar tot nu scapi de apă, pentru că trebuie să treci peste frânghie şi apoi să faci o tracţiune şi, la comandă, să îţi dai drumul în lac. Şi acel moment de aşteptare, primul contact cu apa, despre care nu ştii cât de caldă, cât de rece e m-a marcat un pic”. Larisa Tudor ştia să înoate doar la nivel de începător – a învăţat puţin la Academia de la Sibiu. După ziua obstacolelor cu apă, însă, a avut grijă să înveţe să înoate bine şi a luat lecţii de înot.

Judokana universităţilor din SUA

Larisa a făcut judo de când era mică, din clasa a IV-a, dar acolo, în SUA, a ajuns campioană la un concurs naţional între universităţile din SUA. Asta se întâmpla în anul II, iar anul trecut spune că, „din păcate”, s-a clasat doar pe locul al doilea.

udo e pasiunea ei din clasele primare. O altă mare pasiune este matematica. Pe această cale a luat Larisa Tudor „virusul” cu IT. Când a ajuns la West Point, a avut de ales o specializare: „Iniţial, m-am uitat mai mult pe ingineriile civilă şi mecanică – cel mai legate de matematică. După care profesoara mea de programare din anul I m-a întrebat: <<de ce nu încerci şi programare?>>. Iar eu am întrebat dacă aş putea. Iar ea a zis: <<la mine în clasă, eşti foarte bună, deci eu aş zice că ai putea>>”.

La Sibiu nu erau cursuri similare, acolo era specializată pe managementul organizaţional, iar cursurile de informatică erau strict pentru începători. „Pentru mine, este o parte importantă în viaţa de azi”, spune ea despre informatică.

O întrebăm dacă vrea să ajungă specialist în război cibernetic, o sferă militară despre care auzim tot mai mult în zilele noastre. „Eu vreau să încerc să ajung cât mai departe posibil în domeniul de programare, fie că ar însemna război cibernetic, fie programare de software, orice”, ne spune ea, evitând să aleagă de pe acum.

Tradiţiile de la West Point: când milităria se întâlneşte cu poezia

Larisa Tudor nu vorbeşte neîntrebată. Nu vorbeşte nici mult, dintr-o moderaţie de militar instruit să tacă şi să aştepte ordine. Dacă o întrebi, însă, îţi vorbeşte cu pasiune despre tradiţiile pe care le-a cunoscut şi adoptat în SUA, la academia militară, un loc care te obligă să înveţi definiţii simbolice ale pielii, în care eşti pus să citeşti după care trebuie să reciţi ce ai citit.

Cea mai frumoasă tradiţie pare aceea a inelului de absolvent. La începutul fiecărei promoţii, cadeţii îşi desenează un fel de stemă, care îi va reprezenta pentru totdeauna, alături de deviza acelei generaţii. „Deviza noastră este Apărând Visul – şi este vorba despre visul unei persoane, visul unei naţiuni. 2013 – Defending the Dream”, este şi deviza iniţială, în limba engleză.

„În momentul în care desenăm cresta şi stema, aceea va fi întotdeauna la orice eveniment şi apare şi pe inel”, ne descrie Larisa, metodic, întreaga tradiţie a inelului de cadet. Pe o parte a inelului este cresta Academiei, cu casca Atenei, iar pe cealaltă parte este cresta a promoţiei. Tradiţia spune că primeşti inelul la începutul anului şi, cât timp eşti în academie, emblema promoţiei va sta către inimă, în semn de devotament faţă de colegii de an. Academia o arăţi lumii. „În momentul în care am terminat, a trebuit să întoarcem inelul invers, să zicem că loialitatea noastră stă în academie, iar lumii arătăm din ce promoţie facem parte”. Am ajuns la intersecţia milităriei cu poezia.

Cadeţi la Casa Poporului

În cei patru ani petrecuţi în SUA, a avut grijă să nu viziteze România singură. Şi-a adus colegi de acolo, pe care i-a adus în oraşul ei natal, Bucureşti, pentru a le arăta a doua clădire ca mărime din lume după Pentagon. I-a dus şi prin ţară, le-a arătat Castelul Huniazilor, de exemplu.

La întoarcerea acasă după unul dintre cele mai stricte medii cazone din lume, Larisa spune că viaţa nu se schimbă chiar atât de mult. Unde mai pui căm de când s-a întors, Larisa Tudor şi-a umplut timpul cu birocraţia necesară începerii de facto a carierei militare. Acum este comandant de pluton, prima funcţie a unui absolvent de academie militară. Este încadrată ca specialist la Centrul 13 – Comunicaţii şi Informaţii din cadrul Forţelor Terestre.

De ce prima româncă?

O auzi pe Larisa vorbind frumos despre o egalitate perfectă de gen în învăţământul militar şi nu poţi să nu te întrebi cum se face, totuşi, că ea a fost prima?

„Asta nu pot să îmi explic, sincer. Sunt prima femeie, dar înaintea mea au fost opt alţi bărbaţi. În momentul în care am ajuns acolo, am auzit totul despre succesele lor. Mi-au pus un standard destul de înalt. Am încercat în fiecare zi să ajung cât mai aproape de acel standard”, este răspunsul pe care ni-l oferă, cu iscusinţă pentru a nu călca pe un teren al teoriilor de gen.

„Eu nu am avut niciun fel de piedici de când mi-am început cariera militară. Am fost chiar foarte susţinută. Talentul şi munca, practic, sunt ceea ce contează”, ne asigură ea.

Simte, însă, povara poveştii unei premiere, a unui statut de model în faţa colegelor ei?„Sincer, sper să mă pot ridica la nivelul unui model, dar ştiu că asta ar însemna foarte multă muncă de acum încolo. Ce le zic foarte multor oameni este că Academia şi academiile îţi oferă o bază. Contează foarte mult ce faci, ce construieşti pe acea bază, ce urmează mai departe”.

România, fără termen-limită

În urmă cu aproximativ două săptămâni, ministrul Apărării, Mircea Duşa, o prezenta presei, într-o conferinţă, pe Larisa Tudor. Se mândrea cu performanţa ei, dar mai ales cu faptul că, deşi a primit oferte de a rămâne acolo, a ales să se întoarcă în ţară. Pentru a o ţine aici, spunea ministrul, va avea grijă să găsească o ofertă pe măsura pregătirii şi aspiraţiilor ei profesionale. O întrebăm pe Larisa Tudor dacă a stabilit un termen-limită pentru a-şi găsi locul profesional în ţară. „Nu, nu există nicio întrebare. Mulţi zic: <<a, o să laşi un an şi vezi după un an>>. Nu. Aici vreau să fiu”.

Aprobă repede când remarcăm că e foarte sigură pe ea din această privinţă. „Decizia a fost luată. Sincer. Vreau să rămân în Armata Română şi ştiu că şi de aici se poate ajunge departe. Pot să folosesc ceea ce am învăţat şi ceea ce voi învăţa în continuare. Oriunde am merge, şi dacă ar fi viaţa civilă, şi dacă ar fi viaţa militară, sunt de părere că începutul este mai greu. Pentru că trebuie să te obişnuieşti”. Aşa spune că s-a întâmplat şi la Sibiu, şi la West Point. Primele zile sunt cele mai grele, adaugă Larisa Tudor. „Aşa că nu am termen”, spune Larisa, care repetă de câte ori i se dă ocazia că s-a întors pentru că aici îi este inima.

În 17 iunie, Larisa a avut parte şi de o surpriză din partea aceluiaşi Mircea Duşa. Prezentă, cu familie cu tot, la Breaza, pentru ceremonia de încheiere a anului şcolar la liceul militar de aici, Larisa Tudor a devenit sublocotenent.

Pentru ziua de mâine, are planuri mari. „Eu vreau să îmi continuu cariera militară. Vreau să dovedesc că pot să fac mai mult decât ceea ce s-a întâmplat până acum. Asta înseamnă să continuu dezvoltarea militară, cursurile de profesie, dar şi dezvoltarea civilă practic, dezvoltarea de programare, pentru că armata şi partea civilă cooperează”, ne povesteşte prima româncă absolventă de West Point, care se pregăteşte acum de admiterea la un program masteral.

Context în cifre: femeile din Armata română

În 1 martie 2013, în Armata României erau încadrate aproape 14.000 de femei, 16,6% din totalul angajaţilor MApN, potrivit unor informaţii furnizate de Ministerul Apărării.

Dintre acestea, peste 10.000 de femei sunt personal civil (12,2%), aproape 3.000 sunt militari (3,5%) şi 735 sunt eleve sau studente (0,9%).

La aceeaşi dată de referinţă, existau 44 de femei (15 ofiţeri, patru maiştri militari, 9 subofiţeri şi 16 soldaţi/gradaţi profesionişti) în misiuni internaţionale, reprezentând 2,8% din totalul militarilor români dislocaţi în teatrele de operaţii.

Ca grade, din totalul personalului militar, puţin peste 900 de femei sunt ofiţeri (7,8% din totalul ofiţerilor), peste 300 sunt maiştri militari (5,8% din totalul maiştrilor militari), mai bine de 1.100 sunt subofiţeri (6,1% din totalul subofiţerilor) şi peste 600 de femei din Armata română sunt soldaţi/gradaţi profesionişti (2,2% din totalul soldaţilor/gradaţilor profesionişti).

Clasificat pe specialităţi militare, cele mai multe dintre femeile din Armata noastră fac parte din serviciile medical, logistic, financiar-contabil şi juridic.

Sursa: gandul.info