Acum, când am rămas singur în faţa acestei foi albe şi când şoptesc numele omului cu care am vorbit la începutul lunii octombrie, schiţând dialogul care urmează, un sentiment de revoltă şi durere îmi încrâncenează inima atât de tare, încât mă surprind că vreau să trântesc cu pumnul în masă. Îmi dau seama, însă, că, la această oră târzie, aş putea speria copilul meu ce doarme liniştit şi, odată trezit, numaidecât mă va întreba ce s-a întâmplat. Evident, aş simţi nevoia să-i mărturisesc adevărul: noi, o boaghe de oameni de pe o gură de rai, nu ne-am învăţat încă, după atâtea lecţii la şcoala vieţii, să ocrotim ceea ce avem mai sfânt. Un caz elocvent – Măria Drăgan, extraordinara Măria Drăgan, cântecul căreia te făcea să laşi totul şi să o asculţi… Astăzi n-o mai auzim cântând, pentru că ea, aflându-se mai mult timp în afara atenţiei noastre, s-a văzut constrânsă de împrejurări să se retragă, taciturnă, într-o căsuţă bătrânească de la poalele satului natal.

     Înainte de a pleca la Bălăureştii Nisporenilor, am vorbit cu câţiva oameni de cultură care au cunoscut-o în timpul ei de lumină şi de zbor. Absolut toţi, surprinşi, m-au întrebat:  „Oare pe unde o fi ea acum?”

     În prag de seară coboram prin pulberea drumurilor şi a hudiţelor spre marginile unui sat cu casele împrăştiate haotic pe coline, în vale, pe malul râpei din preajma imaşului, într-o căsuţă „mititică” trăieşte mama Măriei Drăgan. Nădăjduiam s-o găsesc acolo şi pe cea care ne-a bucurat mai adineauri cu cântecele ei. Oameni din partea locului m-au îndrumat spre poalele imaşului, de unde, în liniştea serii, răzbăteau glasurile ciobanilor şi sunet de talangă.

     Zadarnic încercam să pătrund tainele ce au frânt zborul cântăreţei. Ceaţa a început să se destrame numai odată cu deschiderea portiţei de la ograda unei case mici, acoperite cu stuf putred, pe jumătate intrată în pământ şi cu ferestruicile întunecate de singurătate. În ogradă – câteva foi de ardezie, nişte rădăcini de nuc şi două butoiaşe uscate atât de tare, încât poţi băga degetele printre doage. Pe prispă – o femeie mai bătrână decât casa. Probabil, nici nu prea vede, nici nu prea aude, nici nu prea se mişcă. Totuşi, intru, pentru ca, spunându-i bună seara, s-o întreb unde-i Măria.

     – Nu ştiu. S-o fi dus în sat, răspunde scurt, căutând să înţeleagă cam cine sunt şi ce vreau.

     Îi spun că n-o cunosc pe fiica sa, dar că aş vrea s-o văd şi să-i vorbesc. După ce subliniez gândul bun al sosirii mele, bătrâna se dă de gol:

     – Îi în grădină, dragul mătuşii, culege poamă. Numai te rog să nu-i torni sare pe rană. Uneori, când o aud cântând la radiul ista de perete, o strig din grădină. Se supără, fuge pe malul iazului şi n-o mai văd multă vreme, îmi spune inima că ea plânge acolo…

     În grădină, o umbră zăboveşte în preajma tufelor de viţă-de-vie, iar mâinile ei caută ciorchinii ascunşi pe sub frunze. La început, mi-am zis că o fi fiind vreo femeie de prin vecini, chemată la ajutor. Când culegătoarea întoarce ochii spre mine, privirile-i blânde, adânci, limpezi, inteligente, m-au făcut să înţeleg că o am în faţă pe frumoasa cântăreaţă care, acum câţiva ani, făcea sute, mii de spectatori s-o asculte cu sufletul la gură. Apoi am auzit-o vorbind şi m-am bucurat.

     Aflându-mi intenţiile, i-a înflorit faţa. Zice: ”Hai pe malul iazului. Am iaz în grădină şi acolo-i mai linişte. Eu ţi-oi vorbi, iar tu vei prinde peşte, că am şi undiţă”.

     Ne oprim lângă oglinda unui mic heleşteu adumbrit de păpuriş, cu iarba de pe maluri bătătorită de parcă adăpostise toată vara o şatră. În apă e aruncată nuiaua unei undiţe. Măria o ridică, îi încearcă cârligul şi o aruncă înapoi, spunându-mi: «Ştiu şi romanţa peştişorului». Zâmbeşte şi începe a cânta încet, ca şi cum s-ar teme să n-o audă ciobanii de la stâna de alături. Mărturisesc aici că mai mult timp am fost obsedat de gândul s-o găsesc pe Măria Drăgan, interpreta ce trecuse asemeni unui meteor pe bolta cântecului nostru popular, ca, apoi, să dispară în negura uitării. Acum nu-mi vine a crede ochilor: ea stă în faţa mea şi îngână un cântec.

     – Nostalgică romanţă.

     – Când o cânt împreună cu mama, e şi mai frumoasă.

     – Am înţeles că în această casă trăiţi numai cu mama. Mai aveţi şi alte rubedenii?

     – Neamul Drăganilor a fost mare. Părinţii mei, Anastas şi Alexandra Drăgan, au avut şase copii. Casa noastră, de când o ţin minte, aici stătea şi tot aşa arăta. Tata era mare meşter-lemnar. Aducea stejarul şi nu ieşea din ogradă până nu gătea o sanie sau o căruţă – adevărate bijuterii, nu alta… Mama îmi povesteşte că tata a murit de multă trudă. Mama-i din ‘8 şi, când se organizau colhozurile, a fost aleasă deputat. Cunoaşte o mulţime de cântece. Uneori le îngânăm împreună, îi bătrână de-acum şi, dacă-i bătrână, n-o pot lăsa singură.

     În viaţă mai am o soră şi un frate. Fratele Nică, adică Ion, lucrează lemnar în satul nostru, îi cătat ca şi tata. Să vezi ce poartă cioplită, ce casă are!., Îi bărbat zdravăn, are palmele ca nişte căuşe: să te atingă o dată, îi săruţi picioarele. Da’ nu te uita aşa la mine, îi om bun, nu ţi-a face rău nici cât îi negru sub unghie.

     Sora mea, Nina, trăieşte la Afumaţi şi, de asemenea, cântă bine. Are trei copii şi pe unul l-a numit Sandu, în cinstea mamei. Când cântă, oamenii o iscodesc de nu-i cumva neam cu Măria Drăgan. Nu pot uita de Tecla, cea mai mare fiică a mamei. Era atât de frumoasă încât scotea flăcăii satului din minţi. Fetele o invidiau şi-i purtau pică. S-au sfătuit că ar fi mai bine să n-o vadă nici ele, nici flăcăii. Nu-ştiu ce-au făcut, ce-au dres, dar, într-un timp scurt, sora mea s-a şubţiaî şi s-a stins ca lumânarea. Când a murit, aveam şase anişori. Mama era cât pe ce să se topească de scârbă. Acesta-i, se vede, destinul Drăganilor mei – inimă îndurerată.

     – Banală, cred, întrebarea care vrea să urmeze, precum banal voi fi arătând şi eu pe maiul acestui iaz. Totuşi, n-o pot uita şi de aceea vreau să te întreb: când te-ai pomenit răpită de preafrumoasa pasăre măiastră care este cântecul?

     – Hai să vorbim mai simplu, că-i păcat să boieşti cuvintele.
Am cântat cu tot neamul nostru, cu alte fete din Bălăureşti. Ce minunat mai cântau fetele noastre! Aveam un acordeonist pe nume Vasile Răzvanu. Un altul – Alexandru, poreclit Chioru – venea de la Măcăreşti. Flăcăii de ia noi jucau «Tăbăcăreasca», un dans tare bătrân. După ce am absolvit opt clase, am lucrat un timp în gospodărie. Şaisprezece fete din brigada lui Dionisie Vlad îngrijeau grădina de după prima linie a hotarului. Aveam permis de trecere pe la pichetul de grăniceri. Creşteam roşii, vinete, castraveţi… La amiază toate şaisprezece fete ne scăldam în apa limpede a Prutului. De cântat – cântam ziulica întreagă. Spre sfârşitul zilei toate începeam cu «Vin’, bădiţă, vin’ deseară». Cântecul se auzea până în mijlocul satului şi femeile-şi spuneau: «Iaca-i seară, vin fetele acasă…».

     (Se ridică, scoate undiţa din iaz şi, văzând cârligul neatins, îngână de parcă s-ar afla aici de una singură: «Prinde-te, peştişorule, că nu degeaba ţi-am cântat». Aruncă iarăşi nuiaua în apă şi mă priveşte întrebător, adică: ce mai doreşti, că am şi alte nevoi pe capul meu?)

     – Am venit să-ţi solicit un interviu, iar tristeţea ta mă dezarmează. De ce eşti îndurerată?

     – Cum să fiu îndurerată lângă mama? De ce, adică, mi-ar fi trist pe malul acestui iaz, unde pot asculta în voie tălăngile stânii? Trist trebuie să-ţi fie prin străini, nu acasă. Prin străini omul e însingurat, chiar dacă râde, chiar dacă-i aplaudat. Aşa cred eu acum…

     – Fiind mezină în familie, mătuşa Alexandra, confrom unor tradiţii, ar fi trebuit să te oprească lângă dânsa. Dacă făcea atare lucru, Moldova rămânea mai săracă în cântece, iar astăzi nimeni nu mai întreba unde-i Măria Drăgan…

      – Lucram la grădină. Într-o seară, vecina s-a lăudat mamei că fiică-sa pleacă ia o şcoală din Chişinău. Lauda ei m-a atins la inimă şi a doua zi am plecat la Călăraşi – atunci satele de prin aceste părţi se subordonau acestui centru – să-mi caut documentele, că nici «mitrică» nu aveam. De acolo – direct la Chişinău. Am dormit la gară şi toată noaptea m-am gândit să prezint documentele la şcoala de pictură. Pot desena. Dimineaţa, însă, m-am răzgândit şi am plecat direct la şcoala de muzică «Ştefan Neaga». Lucru lesne de înţeles: nu eram pregătită pentru a susţine examenele. După ce trăgeam biletul, mă aşezam în banca din urmă şi căutam să ascult atent ceea ce răspundeau abiturienţii din faţa mea. Aşa îmi aminteam de verb, adverb, subiect, predicat… Am susţinut examenele pe «bine» şi am fost înmatriculată. Voi fi avut sclipiri de har în mine. Ţin minte, la anul întâi, am scris o compunere, care multă vreme m-a făcut să nu ies din lauda învăţătorului. «Fata asta are talent», repeta el în fiecare zi. Îmi închipui ce «coarne» avea să-mi facă, dacă mai afla că scriu şi versuri.

     – Ca şi cum ai fugit de acasă…

     – Curat aşa. Mama rămăsese singură, aşteptând ea însăşi ajutor, că-i eram copil de nădejde. Bursa nu-mi ajungea de cheltuială şi, deseori, umblam flămândă. În acest sens, nu pot să nu-mi aduc aminte cu recunoştinţă de Petru Constantinovici Stroiu, pedagog de specialitate care, când mă duceam dimineaţa la lecţii, rnai întâi mă întreba dacă am mâncat. Îl minţeam, iar ochii mă dădeau de gol. Scotea o rublă şi mă alunga din auditoriu: «Du-te şi mănâncă mai întâi». Primul cântec pe care m-a pus să-l învăţ a-fost «Oi, tî, Volga-matuşka, russkaia reka». Avea o voce grea, că se cutremurau geamurile când cânta. Mai târziu, am luat parte la activitatea brigăzii de agitaţie a şcolii. Prezentam concerte prin sate. A învăţat cu mine şi Vasile Goia, care mă acompania la pian. Ghici: cine mi-a fost pedagog la solfegiu şi teoria muzicii?

     – …

     – Eugeniu Doga. Mai târziu, studenţii care cântau pe la nunţi îmi ziceau: «Hai cu noi, dacă nu vrei să cânţi, măcar ai să mănânci».

     (Scot o ţigară, o aprind şi fumez îngândurat. «Ştiu şi romanţa ţigării», zice, apoi cântă, cântă până la urmă:

                               «Iubirea noastră-ncet s-a stins,

                               Precum s-ar stinge o ţigară…»).

     – Aveai deja cunoştinţe muzicale, ştiai multe cântece, posedai ceea ce-ţi poate da numai natura – voce. Era necesară doar o scenă în luminile căreia să-ţi deschizi sufletul. Când ai apărut în faţa publicului mare?

     – Aproape terminam anul doi, când televiziunea anunţase un concurs al interpreţilor de muzică populară. Am vrut să rnă prezint şi eu, dar, auzindu-l pe conducătorul tarafului nostru, spunând cu ironie: «Auzi, mă, vrea la televiziune!», m-am dezis. Nu peste mult timp – era prin 1966 – la Filarmonică se înfiinţa un ansamblu de muzică populară.
Însoţită de Dumitru Blajinu, m-am dus să-mi încerc norocul. Ţin minte, membru al comisiei era şi Nicolae Sulac. Am interpretat câteva cântece de-ale mele, de-acasă, şi tare m-am mai bucurat, auzindu-l: «Asta-i». Printre cei rămaşi erau şi Anastasia Istrati, Vasile Marin, Valentina Cojocaru,  apoi veni şi Ion Bas. Astfel, la Filarmonică luă naştere ansamblul de muzică populară «Mugurel» condus de Valeriu Negruzzi. Leafa mizeră, din care trebuia să-i mai plătesc şi gazdei, era, totuşi, mai mare decât bursa, iar pe lângă toate, condiţia de artist urma să-mi aducă şi un nume în lumea cântecului. Eram pe atunci naivă şi credeam că toţi oamenii sunt ca pâinea cea caldă. Of, lume, lume, soro lume… Acum, cu mintea mea odihnită, îmi dau seama că prea bine cântam ca să nu-mi fac duşmani din invidie. Asta-i, că dacă începi să-mi calci pe bătătură…

     – Departe de mine un atare gând… Vreau, pur şi simplu, să ajungem la cântăreaţa Maria Drăgan, cea pe care, de mai mulţi ani, o port în icoana sufletului meu.

     – Aproape toate cântecele mele erau de acasă, de la Bălăureşti. Am început cu «Măi Ioane…» şi «Vino, bade…», după care au urmat «Coio-n vale, la fântână…», «Colo-n vale, la pârău…», «Vai, sărmana turturică…», «Lume, lume…». Mai mult, însă, mi-au plăcut romanţele. Aşa-i că de mult n-ai ascultat «La fereastra casei mele…», «Am început să-mbătrânesc…»? E-he! Cântece-s multe, dar se stinge soarele şi rămâne lucrul…

     (Ultimele ei cuvinte nu se atinseră încă de oglinda lacului, că se şi auzi glasul bătrânei Alexandra: «Hai, Mărie. Vine noaptea şi rămânem cu poama necuieasă. Omul cela poate să steie aici şi o săptămână, că-i plătit, iar noi ce ne facem? Lasă-l să vină într-o zi de sărbătoare».

     Maria, dându-mi de înţeles că mai are de spus lucruri interesante, îi aruncă cu blajinătate în glas: «Nu te aprinde, mamă, că nu se scutură orzul chiar acum…»).

     –   Cu cântecele acestea şi cu altele, că ştiu câteva sute, am cutreierat republica, ţara. Am fost şi în Ungaria. Unde cântam noi, lumea se aduna chiar «ca la concert». Aflându-ne în deplasări prin republică, nu puteam scăpa de spectatori. Ne organizau întâlniri pompoase şi pompoase… despărţiri.

     (Îmi duc palma la frunte: iată încă un soi de duşman, duşman care, în vremurile nu demult apuse, se numea «şestoi vopros»).

     – Stai să-ţi mai spun. Măcar îmi pare bine că în viaţa asta a mea tulburată, dureroasă, dar şi frumoasă, mi-am spălat faţa cu apă din Baical şi Balaton. Acum pot să stau liniştită şi pe malul iazului din grădina mea, care, să-ţi spun drept, îmi place mult. Am cutreierat ţara în lung şi în lat, am văzut oameni aplaudând sau plângând de o bucurie pe care numai cântecul adevărat o poate explica. Când interpretam «Lume, lume…», să fi fost prezente milioane de spectatori, nu se auzea nici musca. La Baical, pe o vale mare şi frumoasă, mi se părea că ecoul vocii ajunge la marginea ţării. Ieşind să interpretez «Lume, lume…», puneam microfonul în furcă, lăsam capul pe spate, întindeam înainte mânoaicele acestea ale mele (le arată) şi cântam:

     «C-aşa-i viaţa – trecătoare,

     Unul – naşte, altul – moare,

     Lume, soro lume…

     Cel de naşte – necăjeşte,

     Cel de moare – putrezeşte,

     Lume, soro lume…».

     Terminam cântecul şi, timp de câteva clipe, vedeam cum lumea parcă nu-şi poate veni în fire. Apoi, dintr-o dată începea să bată zgomotos din palme: «Bravo! Bravo! Bravo!» Vocea-i voce… Aşa mi-a dat-o maică-mea şi nimeni nu mi-o poate fura. E-he! Nu ştii tu ce înseamnă asta. Măcar să fi crăpat ceilalţi solişti, că n-aveau ce-mi face: cele mai multe flori eu le adunam.

     – Formaţia «Mugurel» adunase cele mai promiţătoare interprete de muzică populară de la noi, pentru ca apoi… să le împrăştie. Care-i cauza?

     – Nu pot să-ţi spun. Nu prea ştiu. Ne-au anunţat că «Mugurel» se desfiinţează şi gata, să nu mai batem nici într-o uşă. Ne-am împrăştiat ca potârnichile. Răul, ţi-aş spune-o, venea tot din colectivul nostru. Ştii de ce?

     – … ?

     – Pentru că unii solişti vroiau să ajungă artişti emeriţi de la primele cântece. Când ne întorceam din deplasări, alergau repede la minister. Acolo, cu părere de rău, s-au găsit urechi care îi ascultau… Nu-i vorbă, m-am poticnit şi eu în viaţa asta. Fiecare om, o dată sau de două ori, se poticneşte în viaţă. Calul, că-i cu patru picioare, şi tot se poticneşte. Şi-i rău că se întâmplă una ca asta. Ţi-aminteşti o vorbă de-a noastră,
moldovenească, care spune: «De bun ce-am fost…». Uite, aşa s-a întâmplat şi cu mine. Of, că mult rău mi-a mai făcut…

     – Cine?

     – Nu-ţi mai spun, că ai să scrii. Mai bine las-o în plata Domnului. Viaţa e asemeni unui traseu de maraton. Uneori se întâmplă ca acel din urma ta să-ţi pună piedică, să păşească peste tine şi, ajuns triumfător la finiş, să te arate celorlalţi cu degetul. Mulţi au să râdă, văzându-te prăfuit şi şchiopătând. Să fi avut o soră mai mare, o soră de viaţă, care să mă îndrumeze…

     (Iată ce i-a lipsit Mariei Drăgan: sprijinul omului de alături, al unui om binevoitor. Iar el nu s-a găsit. Nimeni, absolut nimeni, nu şi-a asumat cinstita datorie de a o susţine…)

     – Am avut ocazia să ascult cuvinte calde despre Maria Drăgan…

     – Îmi plăcea să trăiesc bine aproape cu toţi, nebănuind că unii trag foloase din asta. Bunăoară, insistau să plec cu ei la nunţi, ştiind că slava şi vocea mea numaidecât le va adduce miişoare în buzunar. Alteori, colegii de ansamblu mă minţeau că-s bolnavi, că le-au venit rude, că au treburi prin oraş şi făceam concertele numai cu Vasile Marin. Eu prezentam programul, eu cântam… Dar ar fi păcat să zic, că nu m-au înconjurat şi oameni buni. Astăzi m-aş închina în faţa lui Dumitru Blajinu. Alexandru Fedco, care, pe atunci, era directorul Filarmonicii, ne-a fost ca un tată. Mai ţin minte vorbele lui: «În deplasări, când vă aşezaţi la masă, nu mâncaţi chiar totul, mai lăsaţi în strachină…». Oricât de tristă aş fi fost, mă bucuram văzându-l pe Nicolae Sulac. Venea la noi şi, dacă făceam un teanc de pjăcinte ca la mama acasă, îi curgeau ochii, nu alta. Se adresa celorlalte fete: .«Când o să faceţi şi voi aşa plăcinte? Voi, când faceţi un borş, miroase a asfalt!» Iar Ion Suruceanu…

     – L-ai cunoscut îndeaproape şi pe Ion Suruceanu?

     – Văd că nu eşti informat deloc. După ce s-a desfiinţat «Mugurel»-ul, am trecut în «Bucuria». Am mai cântat cu «Lăutarii», iar în timpul cutremurului din 1977 – la restaurantul «Beciul Vechi», apoi – într-o formaţie de la Palatul de Cultură al Sindicatelor din Chişinău. Cu Ion Suruceanu am cântat vreo patru ani în formaţia «Bucuria». Să cânt muzică uşoară am învăţat plângând. Zgomotul instrumentelor mă dezbătea din cântec. Valeriu Strâmbeanu mă îndemna mereu: «Hai, Marie, mai încearcă o dată…». În sfârşit, mi-a reuşit, ca apoi toată lumea să fie a mea. Apăream pe scenă într-o rochie neagră de velur, cu coafură frumoasă… Ion Suruceanu cânta «Radule, de unde vii?», iar eu – «Lume, lume…». Uneori, eram cazaţi în hoteluri luxoase, alteori dormeam flămânzi prin gări. Mi se înseninează sufletul, amintindu-mi cum treceam pe strada Lenin a Chişinăului şi lumea din jur şoptea: «Uite-o: Maria Drăgan… Asta-i Maria Drăgan…».

     – Astăzi nu mai şopteşte, Marie.

     – Ştiu… Uneori… Uneori mă pornesc cu sufletul răvăşit spre Chişinău. Nu de rnult, m-am întâlnit acolo cu Vera Mereuţă. Zice: «Păcat de vocea ta, Marie. La televiziune toţi regretă. De ce nu te adresezi lui Aurel, aţi învăţat împreună şi acum el e locţiitor de ministru…».

     – Şi ce i-ai răspuns?

     – «Voi toţi sunteţi numai cu regretul» – iată ce i-am răspuns. Trecui o dată şi pe la Filarmonică. Am nimerit la o repetiţie de-a lui Nicolae Botgros. Le-am cântat. Botgros a lăcrimat şi a spus că-i pare rău de mine. El ca el, dar au mai spus-o şi alţii, din cauza cărora am ajuns într-un asemenea hal…

     – Când le-ai dat toate pe una şi te-ai întors acasă? Când te-ai certat cu cântecul, soro Marie?

     – Vai de mine! Cine te-a minţit că m-am înstrăinat de cântec? Să nu spui aşa ceva. Cântecul nu se termină niciodată. Obosisem în atmosfera ceea… În plus, fusesem bolnavă de tuberculoză. Am suferit vreo şase luni. Apoi, risipa de nervi mi-a atacat picioarele. Acum mi-i mai bine.

     – Înainte de a veni încoace, vorbisem cu Dumitru Blajinu şi l-am văzut îngrijorat: cum de nu te doare inima, când te gândeşti la scenă, la o formaţie?

     – Ei, nu mă doare inima… Unde am eu norocul cela să mă întorc într-o formaţie! Cântece am multe şi frumoase, vocea, slavă Domnului, nu m-a părăsit. Dar mă mai gândesc: ce să fac cu mama, ce să fac cu casa, căreia numai acoperişul i-a rămas la suprafaţa pământului? Nu vine nimeni. Nu vine măcar să rupă poarta şi să şuiere o dată în ograda asta, dar încă să te mai ajute… După cutremur nici prin gând să le treacă celor de la Sovietul sătesc să vadă dacă nu s-a prăvălit casa peste noi.

     Atunci, în acea noapte de groază, a alergat un coplilaş din vecini şi a strigat la poartă: «Mâcă Alisandră! Mâcă Alisandră! N-aţi murit?»

     Nu, n-am murit. Mai avem de trăit, de trăit frumos pe această vale cu amurguri liniştite şi cu sunet de tălăngi. Iar sufletului nici nu-i trebuie mai mult…

*   *   *

     Aşa şi ne-am despărţit. Eu – cu gândul s-o văd cât mai degrabă la Chişinău într-o formaţie de muzică populară, ea – rămasă în mijlocul drumului cu un zâmbet trist pe faţă.

     Ajunşi aici, dragă cititorule, aş vrea să ne mai întoarcem o dată la acele mărturisiri în care spuneam că-mi este frică să nu-mi trezesc copilul din dulceie-i somn, Cred că am procedat bine lăsându-l să doarmă. N-ar trebui să ştie şi el lucrurile despre care am vorbit astăzi. Vor trece un an, doi şi, poate, într-o bună zi va intra zgomotos în casă, implorându-mă: «Hai, tată! Hai să vedem cum Maria Drăgan cântă «Lume, lume, soro lume…»

*   *   *

     P.S.: Cât de mult aş vrea să nu scriu acest ultim cuvânt, dragă cititorule! Cât de mult… Dar o veste, care mi-a fost ca trăsnetul în zi senină, mă obligă să iau tocul în mână.

     Când acest interviu era deja pregătit pentru a fi trimis la tipografie, de la Nisporeni, ne soseşte o ştire îndurerată: MARIA DRĂGAN NU MAI ESTE… ÎN ZIUA DE 6 OCTOMBRIE, EA A MURIT SUBIT. Era după câteva zile de la plecarea mea din Bălăureşti. N-am dovedit s-o bucur nici măcar cu apariţia dialogului nostru, dialog pe care, acum, îl dăm publicităţii în întregime, aşa cum îl scrisesem ştiind-o în viaţă…

     «Vai, sărmana turturică, zboară, zboară până pică…».

     În pofida vicisitudinilor sorţii, Maria Drăgan a fost, totuşi, o fire eminamente optimistă, nutrind (adesea, poate, tăinuită în adâncul sufletului) speranţa că va putea, că va reuşi să revină, senină, pe tărâmul pasiunii şi chemării sale. Boala nemiloasă a răpus-o, însă, înainte de a i se oferi şansa unei noi şi veritabile clipe de graţie.

     Am pierdut o mare cântăreaţă, numele căreia ne va face să tresărim şi să roşim (cine mai poate) mereu. S-o purtăm oricând în icoana sufletului nostru. Spun acestea fiind convins, că ea va rămâne în memoria poporului. Or, iată ce mi-au spus câteva persoane care au cunoscut-o şi pe care le-am contactat de îndată ce am aflat despre tragica moarte a Mariei Drăgan.

     Valerîu NEGRUZZI, artist emerit din RSS Moldovenească:

     –   Aş spune, fără teamă de a exagera, că Maria Drăgan este sau a fost Edit Piaf a Moldovei. În scurta-i şi tulburătoarea-i biografie de interpretă, ne-a minunat pe toţi cu talentul ei viguros, cu bunătatea-i sufletească ieşită din comun. Ştia vreo 500 de cântece. După ce s-a desfiinţat «Mugurel»-ul, am aflat-o cântând în «Bucuria». Faptul m-a întristat, pentru că Maria Drăgan nu era predestinată cântecului de estradă.

     Cu mult mai târziu am întâlnit-o bolnavă şi uitată de toţi. Lucram la Palatul de Cultură al Sindicatelor din Chişinău şi am luat-o într-o formaţie de aici. Degrabă, însă, o lovi iarăşi boala şi ea s-a retras cu totul de pe tărâmul cântecului.

     Acum câţiva ani, sosisem la Bălăureşti pentru a prezenta un concert cu «Fluieraş»-ul. N-am găsit-o în sala casei de cultură şi am ieşit afară. Prin ceaţa deasă de toamnă am văzut-o în strada pustie. Ţinea de mână o copilă (probabil, o nepoţică) şi mi s-a plâns că nu i se permite să intre în sală. Am conversat un pic, apoi s-a îndepărtat prin întunericul din lungul străzii…

     Dumitru BLAJINU, artist emerit din RSS Moldovenească:

     – Maria Drăgan era una dintre marile noastre speranţe. În persoana ei Moldova avea să aibă o mare şi serioasă cântăreaţă. I se prezicea un viitor strălucit. Avea voce cu diapazon larg, tembru plin, colorit frumos. Iar pe lângă toate acestea – o formidabilă ţinută scenică. Păcat numai că Filarmonica n-a ştiut cum să ne-o păzească. Nu s-a aflat acolo, în administraţie, un conducător atent şi grijuliu care s-o călăuzească, s-o îndrumeze, s-o ferească de rutină.

     A cântat mult şi a cântat frumos. A cântat pentru poporul său, pentru ţară, îmbogăţind cultura noastră. Numai că de omul cu numele Maria Drăgan am început a uita prea devreme. La rându-i, şi cântecul Mariei Drăgan ne uită. N-ar trebui să trecem impasibili în faţa acestei triste realităţi.

     Sacob BURGHIU, scriitor:

     – Mi-o amintesc… Cine nu-şi aminteşte de Maria Drăgan?! Alta-i că unii ar trebui să roşească în faţa noastră, a tuturor, când se rosteşte numele ei. O spun sincer şi răspicat: dintre interpreţii de muzică populară, cea mai mare simpatie mi-a rămas anume faţă de ea.

     Maria Drăgan avea ceva sfânt în glasul ei, ceva de diamant, o prospeţime ca roua pe iarba de la poalele codrului. Nemaipomenită voce! Folosea, un dialect surprinzător de firesc, atrăgător şi cult. Numele acesta mă obligă să afirm că astăzi noi n-avem o cântăreaţă cum ar fi fost Maria Drăgan, dacă… dacă se găsea cineva s-o susţină, s-o încurajeze, s-o ferească de oameni spâni şi de coţcari, care astăzi trebuiesc ţintuiţi la stâlpul infamiei.

     A apărut şi a dispărut asemeni unei comete, asemeni unui vis. Parcă şi eu m-aş simţi vinovat de tragicul destin al Mariei Drăgan.