Tamara Miron s-a îndrăgostit de limba franceză încă din liceu. Era lider în clasă. A continuat să se perfecționeze la Facultatea de Limbi străine, catedra Filologie franceză, profilul: traducător, Institutul de Relații Internaționale din Moldova. Acolo, spune ea, a învățat franceza clasică și s-a îndrăgostit mai mult de accentul ei

În toamna anului 2012 programul Au pair a ajutat-o să ajungă în capitala Franței. Momentul pe care îl trăia doar în mintea sa pînă a ajunge la Paris. A plecat cu intenția de a se înscrie la masterat, care în opinia ei, avea să-i aducă mai mult profit și experiență.

„Misiunea mea era de a sta cinci ore pe zi cu cei trei micuți ai unei familii franceze. Cel mai mic avea 6 luni, iar cel mai mare 6 anișori. Spre norocul meu, am fost întîmpinată cu multă căldură de familie. Erau deschiși cu mine, indulgenți cu franceza cu care venisem de-acasă. La început comunicam rar. A trebuit să treacă o perioadă pînă să mă acomodez cu felul lor de a vorbi repede, iar eu să scap de frica de a nu greși atunci cînd mă exprim. A trebuit să prind acele dialecte, pe care eu le știam doar la nivel teoretic, însă n-veam habar în ce contexte se utilizează. Se întîmpla să răspund în mod involuntar în limba română. Adică în loc de „Oui” eu ziceam „Da”. Comunicarea cu picii a fost mai ușoară. Cel mai mare chiar putea să mă corecteze. Copiii vorbesc mult mai liber, fără clișee. Mai tîrziu, prietenii de familie sau rudele se străduiau să vorbească cu mine mai rar, să utilizeze franceza clasică. Era mai ușor și pentru mine, căci urmam un curs de limbă franceză la Paris”, mărturisește Tamara.

Din primele zile a sesizat că educația francezilor se deosebește ușor de cea a moldovenilor. Nu că a noastră ar fi mai rea, dar după felul copiilor care avea să-i dădăcească în următoarele luni. „Ei sunt mai deschiși față de părinți. Li se permite să-și spună punctul de vedere și părinții, la rîndul lor, au capacitatea de a asculta și ulterior de a decide. Se întîmplă ca acești micuți să aibă dreptate. Cît privesc pedepsele, educația lor nu se face prin violență. Nu am văzut niciodată să fie aplicată violența fizică. Nici măcar o palmă. Să le interzică să se joace afară, să meargă la vreo zi de naștere, să stea un timp singur în cameră, să rămînă fără desert sau să stea la ungher – sunt cele mai eficiente practici. Copiii noștri sunt mult mai inhibați, mai stresați spre deosebire de ei. Era un conflict între generații, atunci cînd mama venea epuizată pînă la limită de la serviciu, iar cei trei pici îi săreau în brațe și o inundau cu diferite gînduri de-ale lor. Dar în privința educației acestor copii, eu luam parte neutră. Ori mă retrăgeam ori eram ca și asistentă atunci cînd își disputau neînțelegerile”, comunică tînăra.

A învățat foarte mult în această perioadă. În primul rînd să obțină mai multă încredere în sine, să fie mai tolerantă și să-și mențină zîmbetul pe buze. Întrucît copiii familiei la care venise prin Au pair erau de vîrstă preșcolară, Tamara ne spune emoționată că au fost minunate zilele cînd vedea că mezinei îi apare primul dințișor, face primul pas, primele cuvinte, ca mai apoi s-o caute prin casă, să le citească povești, apoi să vadă cum singuri învață a citi.

Cel mijlociu avea o fire mai dificilă. Micuțul obișnuia să facă crize de nervi în public, atunci cînd ceva nu-i convenea. „Am avut o scenă mai delicată. Mama copiilor mă prevenise că în situația în care începe să țipe fără motiv, să nu-l iau cu mine în instituția unde intru, dar să-l las afară în cărucior. Ei bine, mi s-a întîmplat s-o iau pe cea mică de la grădiniță și dacă începuse să țipe cît îl ținea gura, am făcut după cum mi-a sugerat mama – l-am lăsat în cărucior. Încercam să nu iau în considerație aceste țipete. Cel mare îmi reproșase că nu trebuia să-l las singur, mai ales că-i așa sensibil. Discuția a fost auzită de educatoarea unuia din băieței și i-a transmis stăpînei mele. A doua zi mama copiilor m-a întrebat de ce nu i-am povestit incidentul, cu atît mai mult că este un copil mic, trebuie educat corect, iar eu merit să fiu respectată. Deși avea doar 3 anișori, mama a stat la discuție serioasă cu el. Apoi tatăl copiilor. După aceea a ținut cîteva zile supărare pe mine, în special pentru că i s-a interzis să meargă la ziua de naștere a unei colege de grădiniță pe care o simpatiza, dar i-a trecut și relațiile noastre s-au strîns foarte mult de atunci.

Spre sfîrșit am înțeles că mai puțin trebuie să-i cert și să le fac mai multe cadouri.

Am organizat și un concurs. Cel mai ascultător primește o medalie la sfîrșitul zilei, iar cel care acumulează mai multe medalii, cîștigă și un cadou. A funcționat foarte bine regula asta, cu atît mai mult că și educația lor era în acest spirit. Sigur că eu de fiecare dată îmi făceam rezerve și le mai ofeream cîte o bomboană sau altceva care să-i încînte”, povestește moldoveanca.

„Spre deosebire de tinerii noștri, cei din Franța, la 18 ani sunt puși deja singuri în fața vieții, a destinului lor. Tocmai la vîrsta cînd se visează cel mai frumos, ei sunt nevoiți să-și caute un job și să-și vadă singuri de întreținere. Părinții stau separat. Probabil din cauza asta relația părinți – copii se răcește cînd cresc. De exemplu, fratele stăpînei mele locuiește singur și merge o singură dată în an, de Paști în vizită la părinți. Eu zic că e din cauza independenței la care sunt supuși de la o vîrstă fragedă. Acest aspect se încadrează în limitele firescului și nu se judecă la ei, ceea ce nu este admisibil mai cu seamă în familia mea”, remarcă moldoveanca.

Francezii aveau o reacție foarte curioasă cînd auzeau că Tamara este din Republica Moldova. Prima întrebare era: Unde se află R. Moldova? În timpul vacanței la bunici, tînăra a oferit mai multă informație despre cultura, istoria, educația, neamul nostru. Potrivit protagonistei, cei care sparg magazinele de bijuterii, de obicei sunt românii și moldovenii. Românii deseori sunt confundați cu romii, de aceea au o reputație nu chiar bună în Franța. Din aceste considerente, stăpîna a sfătuit-o pe Tamara să evite să spună că are dublă cetățenie și atunci cînd este întrebată ce naționalitate este, să răspundă că-i moldoveancă.

În vara acestui an a revenit în Republica Moldova. N-ar fi vrut să se întoarcă atît de repede, însă a fost impusă de situație. Aplicase la vreo 17 universități, trecuse o sumedenie de teste la limba franceză, însă a fost acceptată doar de una. Nici asta n-o avantaja. Bursa pe care avea s-o cîștige era în valoare de 300 de euro, bani care se duceau doar pentru chirie dacă rămînea în Franța. De acasă nimeni nu putea să-i trimită bani pentru întreținere și astfel, a decis să se întoarcă. O opțiune în plus de a rămîne între francezi era să se angajeze în altă parte, dar și aici situația presupunea complicații. Românii erau supuși la mai multe proceduri administrative, pe care angajatorul și le asumă, însă puțini sunt acei care se complică să contribuie la perfectarea actelor.

După 10 luni în Paris a trebuit să treacă printr-o perioadă de acomodare chiar la ea acasă. S-a obișnuit să salute șoferul atunci cînd intră în microbuz, lucru care foarte puțin se practică acasă. Apoi politețea vînzătorului, zgomotul și atenția pe care o atrag un grup de tineri într-un spațiu public îi creau un disconfort în sinea sa, pentru că „ în Franța nu vezi așa ceva”. Și-a dat seama că educația copiilor săi va fi preluată puțin de la francezi, dar și de la părinții ei.

Tamara Miron face masteratul la Institutul de Relații Internaționale din Moldova și paralel cu studiile muncește la o agenție Call Consulting în departamentul francez.  Ar pleca în Franța doar în interes de serviciu, în vacanță și mai puțin se gîndește să se stabilească acolo. Nu că nu i-ar fi plăcut mediul francez, însă a constatat că fiecare țară se confruntă cu probleme, iar omul trebuie să-și găsească un rost în viață, să-și construiască un viitor stabil, fie și la el acasă.