Interviu cu interpretul basarabean de muzică populară, Nicu Mâţă

Ce gust are folclorul cîntat în România în comparaţie cu cel din Republica Moldova?

N.M. Din punct de vedere cultural şi muzical e acelaşi folclor, tind să cred că şi acelaşi gust. Om fi noi două state diferite sub aspecte politice, dar împărţim o cultură comună. În România există anumite zone unde deschiderea sufletului pentru folclor este mai mare. Cu siguranţă acest lucru este prezent şi acasă. Recunosc că aflat acasă, în faţa unui public de 2000 de oameni, emoţiile sunt foarte mari, dar şi pe-o scenă din Sibiu am emoţii. Ori la Făleşti, ori la Chişinău, ori la Bucureşti sunt acelaşi Nicu Mâţă, tot atît de sincer şi emotiv şi cînt cu mare dăruire. Pînă la urmă muzica nu se împarte în geografie.

Te-ai declarat „bolnav de folclor”, cine te-a îmbolnăvit?

N.M. Deschiderea către muzica populară a fost prin intermediul lui Nicolae Sulac şi nu exagerez acum doar ca să-i pronunţ numele. Cînd se anunţase prima ediţie a concursului „Nicolae Sulac”, în 2005, eram încă acasă. Cred că o primăvară şi-o vară m-am pregătit pentru acest eveniment. Îl cunoşteam pe Nicolae Sulac şi pînă a se anunţa concursul, dar în perioada ceea cînd mă pregăteam să particip, pur şi simplu m-am îndrăgostit. Ţin minte că mă închideam în maşina lui tata şi ascultam într-una cele trei albume ale lui Nicolae Sulac.

Preselecţia se desfăşurase la Centrul Naţional de Creaţie Populară, cu mulţi juraţi – era maestrul Nicolae Botgros, Lidia Scarlat, Oleg Volontir şi alţii. Pregătisem vreo cinci lucrări. Ei toţi m-au ascultat. Aveam emoţii mari. La concurs am cîntat „Cînd tata va veni” şi de atunci am simţit virusul „folclor” interiorizat în mine. Şi apropiindu-mă, l-am îndrăgit şi mai mult.

Un tînăr basarabean a frapat nu doar publicul îndrăgostit de folclor, dar şi marii interpreţi de muzică populară. Cum te simţi atunci cînd împarţi scena cu nume notorii, precum Niculina Stoican, Sofia Vicoveanca, Petrică Mâţu – Stoian?

N.M. În muzica populară este loc pentru toţi. Noi suntem un grup de tineri, care ne-am remarcat prin festivaluri şi fel de fel de concursuri. Bineînţeles c-am evut emoţii mari să cînt alături de nume notorii. E un lucru de nedescris. Mai ales cînd vine vorba de doamna Sofia Vicoveanca, nu găsesc cuvintele potrivite să mă exprim mai bine.

Cred că fiecare dintre noi, cunosc artistul prin intermediul creaţiei sale, dar eu am avut ocazia s-o cunosc şi ca om. Felul în care te priveşte, îţi vorbeşte, te ţine la braţ este ceva absolut minunat. Este chiar un vis împlinit. Să ştiţi că aceste întîlniri, participări alături de marii interpreţi de muzică populară, într-un fel mă responsabilizează.

Ţi-a oferit România mai multe oportunităţi pentru aţi remarca talentul?

N.M. N-am vrut să mă remarc într-un anumit teritoriu. M-am format ca şi interpret la Conservatorul de la Chişinău. Am venit la Bucureşti să continui ceea ce-am început acasă. Aici am aplicat la masterat, la programul Istoria artei şi filosofia culturii. De mare folos mi-au fost festivalurile la care am participat, deoarece prin intermediul lor am întîlnit alţi oameni şi am făcut un schimb cultural, întrucît asemenea evenimente adună tineri din diferite zone. În general, sunt de părere că omul dacă are de făcut ceva, realizează oriunde s-ar afla, fie că-i la Făleşti, că-i la Chişinău, fie că-i oriunde. Am venit la Bucureşti să cînt şi a fost o coincidenţă să mă fac aici remarcat.

Trebuie să recunosc că dintotdeauna mi-am dorit să trec Prutul. Am avut noroc să mă nasc lîngă Prut, am crescut cu TVR-ul, cu Radio România şi Radio Iaşi. Nu m-am simţit niciodată străin de această bucată de pămînt. Adevărat c-am avut anumite oportunităţi, altă deschidere, dar cu siguranţă aveam să cînt şi acasă.

Portul popular se deosebeşte de la o zonă la alta. Tu de unde îţi alegi costumele?

N.M. La început mi-am cusut nişte cămăşi la o doamnă de la noi. Arătau bine, dar se vedeau că sunt mai moderne, fiind cusute la maşină. Am avut ocazia să ajung la Suceava la un festival şi de la tîrgul unor mănăstiri din zonă mi-am cumpărat cîteva costume. Şi de-atunci de-acolo mi le procur. Cineva ar putea să judece acest fapt, pentru că-s nişte costume tradiţionale din Basarabia, dar asta mai puţin contează. Acum am două costume care le port mai des. Cămăşi mai multe am, unele trebuie să le mai ajustez.

În afară de dorul de părinţi, de casa părintească, ce doruri te încearcă atunci cînd te întorci acasă?

N.M. Ajung acasă cel puţin o dată pe lună. Întotdeauna cînd ajung la Iaşi sau la Suceava, neapărat trec şi pe acasă. Vreau să vă spun cu toată sinceritatea că, deşi te afli mai departe de acasă, parcă te conservezi mai bine, rămîi cu imaginea locurilor din copilărie, care-ţi trezeşte nişte emoţii frumoase. Mi-e dor de Sofica, nepoţica mea de trei anişori. Întotdeauna cînd mă întorc acasă atrag atenţia la oameni. Observ că sunt trişti, poartă mai mult nuanţe întunecate. La Bucureşti destul de des eşti întîmpinat cu un zîmbet pe stradă, din politeţe, chiar şi atunci cînd stai nervos în staţie şi aştepţi troleibusul.

Cum s-a schimbat viaţa ta de cînd te-ai stabilit la Bucureşti?

N.M. În general am rămas acelaşi. Am tot respectul pentru profesorii pe care i-am avut la masterat. Oameni deosebiţi, care au încercat să schimbe ceva în noi, să mizeze în special pe cunoştinţe, să ne actualizeze în domeniul cunoaşterii, poate chiar la nivel european. Ei m-au influenţat oarecum, în rest am rămas acelaşi. Deşi, cineva din cei de-acasă ar putea spune că m-am schimbat, din simplul motiv că n-am rămas în Republica Moldova.

Ştiu că colaborezi cu orchestra „Lăutarii”. Povesteşte-ne despre albumul pe care-l pregăteşti.

N.M. Da, colaborez cu orchestra condusă de maestrul Nicolae Botgros de 2 ani. Albumul va conţine 20 de melodii, care sper să iasă aşa cum le visez şi cum le-am gîndit. Va fi primul meu album. Se mai vehiculează ideea că în zilele noastre nu se mai cumpără albume, fiindcă melodiile sunt ascultate şi descărcate de pe internet, dar pînă la urmă asta e cartea noastră de vizită. Vreau să includă diferite ritmuri şi genuri folclorice, de la doină, baladă, pînă la cîntec de joc, cîntec de ritual, cîntec de dragoste. Important ca acest material să iasă. Bineînţeles că-l voi prezenta şi acasă. Să ştiţi că de fiecare dată cînd am ocazia să cînt la noi, o fac fără a sta pe gînduri, distanţa nu mă împiedică deloc.

De Crăciun toate drumurile duc acasă, ale tale încotro se îndreaptă?

N.M. Poate am într-un fel noroc. Aici se sărbătoreşte pe 25 decembrie, familia mea sărbătoreşte Crăciunul pe rit vechi, pe 7 ianuarie. Mă mai reţin în România la cîteva concerte de sărbători şi sper pe 7 ianuarie să fiu alături de familie. Dacă nu atunci, de Sfîntul Ion cu siguranţă voi fi în satul meu, la Năvîrneţ. Noi însemnăm şi această sărbătoare, mai ales că bunelul a fost Ion, tatăl meu tot Ion se numeşte şi eu sunt Ion.

Îmi plac sărbătorile de Crăciun de cînd eram mic. Mi-amintesc că posteam, o ajutam pe mama la curăţenie înainte de sărbători. Cel mai mult îmi plăcea cînd mergeam la bunica. Şi-apoi cînd mergeam cu uratul prin sat. Era frumos.

Reuşeşte muzica să unească cele două maluri ale Prutului?

N.M. Da. Chiar maestrul Nicolae Botgros a zis la un eveniment că muzicienii au făcut unirea demult, chiar înaintea politicienilor. Eu cred că trebuie să fim uniţi cultural. Acest sentiment să fie cît mai strîns, cît mai sincer, ca să aibă toată lumea de cîştigat din asta. Relaţiile moldo-române au fost cînd mai calde, cînd mai reci, în dependenţă de sistemele politice, dar cultural toţi suntem acelaşi trup. Da, muzica şi cultura în general n-a ţinut cont de graniţe. Mi-ar plăcea să nu ne simţim străini atunci cînd trecem graniţele, fie în România, fie în Republica Moldova, dar să avem un sentiment civic, să ne respectăm ca şi oameni, să avem mai multă încredere reciprocă şi să mergem înainte.

Îţi mulţumesc.

Nicu Mâţă – Premii la festivaluri-concurs