Astăzi se împlinesc 133 de ani de la nașterea marelui poet român Octavian Goga. Este celebru prin poezia sa, dar și prin politicile pro-naziste, antisemist și mason. În perioada 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938 a fost prim-ministrul României, iar până în 1920 membru al Academiei Române. Dincolo de cariera sa politică, Octavian Goga a trăit o frumoasă poveste de dragoste alături de Venturia Mureșan.

S-au îndrăgostit la prima vedere, încă de pe vremea când pășeau timid prin anotimpurile adolescenței. Însă iubirea lor avea să izbucnească, mistuitor, mult mai târziu, pe când fiecare dintre ei aveau deja destinele unite de câte o altă persoană, scrie webcultura.ro.

O iubire pe care aveau să o poarte cu ei până în mormânt, sfidând clevetirile familiei și societății și, deopotrivă, încercând să sfideze însuși timpul de sub lespezile groase ale singurului Mausoleu al Iubirii din România. Ea îi spunea simplu, Tavi, iar el o alinta spunându-i Duța. Dincolo de moarte, ea avea să fie acuzată de spionaj și chiar de grăbirea morții celui pentru care renunțase la o carieră de excepție. El se numea Octavian Goga, ea Veturia Mureșan.

“Acolo am început a Te iubi”

S-au cunoscut în 1896, la Sibiu, în prezența părinților, pe când ea era doar o elevă de pension în vârstă de 13 ani, iar el un licean de 15 ani. O întâlnire pe care Veturia Mureșan avea să o rememoreze astfel în scrisoarea de dragoste pe care i-a scris-o lui Octavian Goga pe 17 februarie 1920:

“Tu ești zilele astea la Sibiu – în sfârșit totuși mă gândesc cu bunătate la acest petec de pământ. Acolo ne-am văzut, acolo m-ai cunoscut, acolo am început a Te iubi. Acolo… acolo… Îți mulțumesc că te-ai gândit să-mi aduci puțin pământ sfânt.”

De atunci, Veturia avea, într-adevăr, să îl iubească pentru tot restul vieții. Chiar dacă în 1903, la vârsta de 19 ani, ea avea să cedeze insistențelor părinților și să se căsătorească cu Lazăr Triteanu, un important prelat ortodox. Și chiar după ce el avea să se căsătorească, în 1906 cu Hortensia Cosma, fiica celui mai bogat roman din Ardeal. Ea avea să spere în secret că vor fi cândva împreună. Și continua să-i trimită bilețele mai mult sau mai puțin fățișe, nepăsându-i de ironiile prietenilor sau de prejudecățile societății: “Doresc mult să ne întâlnim, ca să mai iau putere de la tine, revoluționariule! Atât de mult iubesc anarhiștii!”

“Și pe cel mai prost așternut se poate visa frumos…”

În 1906, la câteva luni de la întoarcerea din călătoria de nuntă, familia Goga și Triteanu se împrietenesc. Iar “Tavi” și “Duța” încep să se vadă tot mai des. Iar când instinctul Hortensiei a început să semnaleze pericolul, cei doi au continuat să se vadă în cadrul “Societății Statiștilor” – o grupare de artiști amatori în compania căreia Veturia obișnuia să cânte. Aceștia se întâlneau sub tutela Societății Astra din Sibiu, societate al cărei secretar era chiar Octavian Goga.

Cu adevărat, iubirea lor avea să-și arate vâlvătăile în primăvara anului 1909, când Octavian Goga și Veturia aveau să se întâlnească, din întâmplare, în Italia.

“Nu știu ce treburi misterioase avea, dar îl simțeam grăbit să se ducă la o întâlnire. Era în el o neliniște sentimentală: aveam impresia că relua o idilă întreruptă. Mai târziu mi-am dat seama că îl urmărea , în 1909, marea lui dragoste cu care a și plecat în mormânt, marea lui obsesie, mai mult decât dragoste, tulburarea, revolta, blestemul”, avea să-și amintească Victor Eftimiu.

În același an, 1909, Goga avea să fie acuzat de propagandă naționalistă și încălcarea Legii presei din Ungaria și va fi închis pentru prima dată (avea să fie închis, pentru aceleași acuze și în 1912). Din închisoare datează și primul bilet de dragoste cunoscut adresat Veturiei: “Duță dragă (…)mi-am adus aminte că și pe cel mai prost așternut se poate visa frumos…”.

La 11 ani de la acest bilețel, în ianuarie 1920, Goga avea să rememoreze începutul idilei lor: “Era marea, era tinerețea, erau flori și erau stropi de sânge pe batistă. Sufletul meu s-a prins în mreaja lor, nu putea găsi o încătușare mai frumoasă, ca atunci pe Coasta de Azur.”

Cu toate că trecuse mai bine de un deceniu de când se iubeau cu înflăcărare, încă erau captivi în vechile căsătorii. Însă amândoi erau pe cale să se “elibereze”.

Privighetoarea Ardealului

“Veturia era în zenitul ființei. Cei treizeci de ani ai ei înfloreau în frumusețea ei matură, fascinantă, al cărei secret consistă mai ales în expresie şi mimică. Ea îşi trăia viaţa într-un fel degajat, artistic, în izbitor contrast cu modul provincial şi cuprins de complexe al celor mai multe dintre femeile cetăţii. Vioiciunea spirituală, sănătoasă, plină de nerv, inflexiunile conştient cultivate ale glasului, priceperea în chestiuni artistice… au rotunjit în jurul ei un nimb ce aşează în penumbră pe toate semenele ei din aceste ţinuturi” Astfel o descrie Lucian Blaga despre ea în “Hronicul şi Cântecul vârstelor”.

Provenind dintr-o veche familie româneasc[, Veturia a urmat pensionul săsesc din Sibiu. La 14 ani vorbea fluent germana, franceza, maghiara și se pregătea pentru o cariera de soprană. A debutat la Sibiu, în 1903, cu piesa “Răsunetul de la Crişana” de Ion Vidu, în scurt timp, după cum scriau cronicarii vremii, ”privighetoarea Ardealului, impunându-se în viața muzicală a Transilvaniei, ajutată de o voce și o forță cum nu-ți venea să crezi”.

În 1909, anul în care a început povestea ei de dragoste cu Octavian Goga, Veturia triumfase ca solistă într-un spectacol organizat la Budapesta, pe 14 noiembrie 1909 regele Carol I avea să o decoreze cu medalia “Bene Merenti” pentru realizările în cultura muzicala românească, iar pe 28 decembrie 1909 avea să cânte la Ateneul Român, acompaniată la pian chiar de către marele George Enescu.

Pentru “privighetoarea Ardealului” succesele curgeau unul după altul. Și nimic nu prevestea că, în plin avânt internațional, avea să renunțe la tot și că își va sacrifica întreaga sa carieră pentru o și mai mare iubire.

“Două libertăți se unesc pe veci, Dăruindu-se una alteia”

“Duţă, stau și mă gândesc așa liniştit la toată povestea noastră… Desigur că pe lângă înrudirea aceia misterioasă de suflet și de carne a contribuit și asemănarea asta ciudată a sorții noastre, ca să ne dăm mâna și să mergem alături… E firesc, e logic, e normal ca noi să ne găsim un cuib al nostru… Mă gândesc cum ne modelează sufletul viața… dragostea… Mă uit acum la mine… simt că au fugit atâtea umbre, că te-am distanțat atât de mult de toate reproșurile – că ești pură, că palpită eternitatea deasupra noastră… Dragostea mea este un acord ce-am făcut cu eternitatea!”, îi scria Octavian Goga în toamna anului 1919.

Iar înainte de Crăciunul anului 1919, scria, în caietul – jurnal pe a cărui așternuse un titlu – “Florile tăcerii”: “Programul meu de viață se rezumă astăzi în două cuvinte cu tot farmecul lor senin și nemăsurat: Casa noastră. Numai trei lucruri vreau în mobilierul casei noastre: Dragostea ta, sănătatea ta, cântecul tău și vom fi fericiți”. Și, doar peste câteva zile, pe 24 decembrie mai exact, avea să aștearnă în același caiet, una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste care se pot imagina: “Moș Crăciun de două mii de ani nu știe o colindă mai frumoasă ca sărutarea ta”.

Pe 22 iunie 1920 avea să se pronunțe, în sfârșit, divorțul dintre Octavian Goga și Hortensia Cosma. O zi în care poetul a notat în “Florile tăcerii”: “Libertatea mi-am recucerit-o. Ți-o dau Ție!”. Iar peste câteva zile avea să adauge: “Eu am fost în furtună pe mare, – deasupra valurilor plutea mirajul care mă chema. În vifor corabia s-a sfărâmat și aveam senzația că mă cufund şi eu cu ea. Am scăpat ca prin minune și mi-am atins țărmul. Astăzi sunt în port, unde te-am găsit pe tine. Un singur lucru nu mai pot: să merg fără tine”.

La sfârşitul lunii octombrie avea să se pronunțe și divorțul dintre Veturia și Lazăr Triteanu (un divorț “ajutat” și de Goga care, pe atunci ministru al Instrucțiunii și Cultelor, i-ar fi oferit lui Triteanu, “la schimb”, mitra de episcop ortodox al Romanului): “Tavi meu – azi mi-am recâștigat prin sancționarea legii numele meu de-acum 17 ani, acel nume care trebuia de-atunci să stea alături de-al Tău. Întârzierea este zadarnică ți goală, voi s-o rectific prin curățenia, dragostea și bunătatea ta”. “Două libertăți se unesc pe veci, Dăruindu-se una alteia”, avea să vină, rapid, replica lui Goga. Iar ea avea să-i răspundă: “Sunt cu viața și cu moartea legată de Tine!”.

S-au căsătorit de ziua lui Mihai Eminescu

S-au căsătorit în 1921, într-o zi aleasă special: 15 ianuarie, ziua lui Mihai Eminescu. În același an, Veturia avea să se remarce pe scena Operei Regale din Berlin. Curând însă, pentru a nu alimenta gelozia soțului, avea să-i jure că va renunța la orice activitate muzicală. Și avea să se țină de cuvânt.

“Tavi dragă,

Acum când a trecut anul de când trăiesc alături de Tine, cred că vei şti să apreciezi valoarea şi seriozitatea acestor jurăminte. Să crezi în mine. Lumea mea întreagă ești Tu, dacă Te-aș pierde pe Tine eu n-aş mai putea trăi. Nu-mi doresc acum decât acea lună de liniște – departe undeva – unde îţi voi putea da tot sufletul și sângele meu, – pentru a fi înlănțuit de mine pe veci.”

Și astfel avea să accepte voluntar “exilul” în satul transilvănean Ciucea, în castelul pe care soțul său îl cumpărase pentru ei în 1919 deși ea și-ar fi dorit o locuință mai mică, în apropierea Bucureștiului. Aici avea să se ocupe de refacerea construcției și amenajarea domeniului și, cum cariera politică a lui Goga era în plin avânt, iar acesta stătea mai mult plecat la București, avea să-și găsească refugiul printre amintirile din “Florile tăcerii”.

Mausoleul Iubirii

“În primăvara anului 1938 ne plimbam prin grădină când, după o hotărâre definitivă, am desemnat locul unde să ridicăm mormântul”, avea să noteze Veturia în jurnal. O hotărâre consfințită și în testamentul lui Goga. Un loc de veci pe care îl vor denumi Mausoleul Iubirii.

Și astfel, în 1938, Veturia se întâlnește cu Constantin Brâncuși și îi solicită acestuia să realizeze mausoleul. Brâncuși acceptă, dar pune condiția să realizeze personal întregul mausoleu. Cum Veturia nu mai are răbdare să aștepte până când Brâncuși va putea începe, îl va contacta pe George Matei Cantacuzino, care îi va realiza planul mausoleului, decorurile fiind proiectate de Nora Steriade.

Mausoleul are o înălțime de opt metri, cu o bază de patru metri și este construit din marmură și mozaic de Murano adus din Italia. Placarea cu mozaic a fost efectuată de însăși Veturia, care a lucrat aproape 20 de ani pentru a finaliza lucrarea:

“Douăzeci de ani am lucrat la acest mozaic și eram într-o luptă continuă… Luam mâinile de pe lucru și cădeam în disperare și oboseală. Îmi spuneam: “Mi-am luat o însărcinare și trebuie să o duc la capăt”… Nu doresc altceva decât, făcându-mi datoria aici, să trec și eu împăcată, dincolo, în somnul cel mare”.

Octavian Goga nu a apucat să vadă Mausoleul finalizat: pe 7 mai 1938, va vârsta de 57 de ani, avea să moară la Ciucea, în condiții în care ridică multe semne de întrebare. Înmormântat inițial în cimitirul Bellu,după finalizarea Mausoleului Iubirii trupul poetului a fost reînhumat la Ciucea, așa cum își dorise.

Pe frontonul Mausoleului se mai poate citi și astăzi următorul epitaf: “Jur-împrejur e largul care cântă,/ E soare-n cer, e sărbătoare sfântă/ şi-n vreme ce mi-a amușit pământul/ Fiorul păcii-n suflet mi se lasă / Eternități îmi flutură veșmântul/ Simt Dumnezeu cum mă primește-n casă.”

A donat întreaga avere poporului român

Printr-un adevărat miracol, Venturia avea să salveze întregul domeniu de la Ciucea de mâinile hrăpărețe a nu mai puțin de cinci dictaturi: hitleristă, carlistă, antonesciană, stalinistă şi comunistă. Iar în anul 1966 avea să doneze statului român averea sa mobilă și imobilă aparţinând “domeniului de la Ciucea”. Cu o singură condiție: ca acesta să devină un lăcaș de cultură în care toți cei doritori să-și poată aminti de iubirea care i-a stat temelie.

Donația este acceptată, iar în vara lui 1967 avea loc deschiderea oficială a Muzeului Memorial “Octavian Goga” din Ciucea. S-a stins din viață în 1979, iar mormântarea a fost așa cum și-a dorit: sobră și austeră, fără lumânări, fără pomeni, fără alai. Doar muzica a însoțit-o până la mausoleu, unde a fost așezată lângă fostul ei soț după 41 de ani de despărțire…

Acuzată de spionaj și de trădare

“Ceea ce avea menirea să lase despre cuplul lor – altfel, adulterin – imaginea marilor cupluri sacralizate de literatură, au fost cele trei caiete intitulate Florile tăcerii, publicate de istoricul Gheorghe I. Bodea, în 1998, nimic altceva decât un exerciţiu de ficţiune destinat iluzionării posterităţii. (…)Căsătoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile Secrete germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayreuth. (…)«Privighetoare a României» pe scena Bayreuth-ului wagnerian de la începutul secolului trecut, recrutată în 1914 ca agent secret al Berlinului, Veturia Goga a urcat cu vremea toate treptele ierarhiei de umbră a nazismului. Metamorfozată în «Privighetoarea lui Carol II», Eminenţa cenuş ie, egeria şi Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, l-a slujit pe Hitler, către care «şi-a ciripit» propriul soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol II, pe Mareşal, ca, de altfel, pe toţi cei din însuşi staff-ul celui de-al III-lea Reich şi i-a condus la pierzanie. (…)Pietro Mascagni, Siegfried Wagner, George Enescu, Tiberiu Brediceanu s.a. i-au aşternut pe frunte laurii gloriei muzicale. Capetele încoronate ale Europei, marii bărbaţi de stat ai lumii s-au înclinat în faţa ei, iar uşile palatelor, castelelor şi ale Consiliilor de Stat s-au deschis larg la intrările-i triumfale. A întâlnit, cunoscut şi s-a împrietenit cu cele mai mari spirite ale secolului XX. Ar fi putut să urce în lumină, dar a preferat să uneltească în umbră. (…)A trădat doi soţi şi o ţară, iar, apoi, pe rând, puterile străine, în a căror soldă s-a aflat, Germania şi Anglia, şi cu siguranţă ar fi trădat-o şi pe cea de-a treia, Uniunea Sovietică, al cărei agent devenise după 1944, dacă ar fi venit înainte de 1979 americanii.”

Sunt doar câteva citate din cartea “Veturia Goga, Privighetoarea lui Hitler”. O carte scrisă de către Mircea Goga, strănepotul poetului Octavian Goga. Scriitor și profesor de limba și cultura română la Sorbona, Mircea Goga o mai acuză pe Veturia că ar fi grăbit moartea soțului său.

Sub lespezile groase ale Mausoleului Iubirii veșnicia continuă să se aștearnă nestingherită peste tăcerea amintirilor…