(Interviu cu acad. Valeriu Pasat, unul dintre cei trei candidaţi necontestaţi la funcţia de preşedinte al AŞM)

Domnule acad. Valeriu Pasat, aţi fost ministru al Apărării, al Securităţii Naţionale, Ambasador… – aşadar, aţi avut destule funcţii importante. De ce aspiraţi şi la funcţia de preşedinte al Academiei de Ştiinţe?

Răspuns: În funcţia de ministru am fost numit în virtutea unei tendinţe noi în R. Moldova, dar care e o practică verificată în Occident – de a plasa în fruntea unor organe de forţă persoane civile. Pentru a face faţă situaţiei, a trebuit să învăţ multe lucruri noi, am beneficiat de un bogat schimb de experienţă. Nu am avut reproşuri pe linie de serviciu, decât atunci când la guvernare au venit oameni cu alte viziuni.

Nu ştiu de unde aţi luat-o că aş jindui atât de mult la funcţia de preşedinte al AŞM? Ţin să precizez că am fost propus de colegi să candidez, unii colegi chiar au insistat şi după o pauză de gândire, am decis să intru în această competiţie. Nu sunt un om străin de Academie, aici am lucrat mereu, din 1982, ca angajat al Institutului de Istorie. Tot timpul am fost cercetător şi voi rămâne mereu fidel pasiunii mele pentru cercetarea istorică, oricum ar evolua lucrurile. Totodată, însă, subliniez: am şi o bogată experienţă de manager, acumulată atunci când am lucrat în diplomaţie, apoi la Guvern. Aflându-mă în aceste funcţii, am învăţat nişte lucruri extrem de importante: a lua personal decizii, a elabora şi a realiza intenţii, proiecte, programe. Şi esenţialul: am învăţat a lucra cu oamenii.

Credeţi că un istoric ar putea conduce eficient comunitatea ştiinţifică, academică, formată din cercetători din cele mai diferite domenii?

Răspuns: Nu știu din care motive, la mai mulți jurnaliști cu care discut, apare această întrebare. Pot spune doar că Academia a fost fondată, cu mii de ani în urmă, în Grecia, ca un for al oamenilor de ştiinţă al cărui scop principal era apărarea şi dezvoltarea limbii, literaturii, artelor, istoriei, filozofiei, eticii ş.a.m.d. Abia mai târziu, ştiinţele exacte şi ale naturii au cunoscut o dezvoltare furtunoasă, au trecut şi acestea sub egida Academiilor. Am spus în repetate rânduri că un președinte de Academie trebuie să fie nu doar savant, ci și un manager cu experiență. Eu am fost în diverse funcții de conducere și am suficientă experiență managerială ca să pot gestiona eficient treburile AȘM.

 În ultimul timp, în mass-media au apărut mai multe materiale privind personalitatea şi activitatea Dvs. ştiinţifică. Totodată, însă, mai mult prin culoare, se vorbeşte despre faptul că aţi fi „omul Moscovei”, „mâna Moscovei”, „kaghebist”, general… Din acest „motiv”, candidatura Dvs. la funcţia de preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, ar fi problematică – chipurile, nu e bine ca o Academie naţională, a unui stat independent să fie condusă de un om străin de aspiraţiile noastre, fie el şi savant cu merite… Cum aţi comenta aceste vorbe, acuzaţii sau insinuări, sau cum ar mai trebui să fie calificate?

Răspuns: Aș fi fost plăcut surprins, dacă nu-mi puneați această întrebare… dar, se pare că acest lucru este imposibil. Să facem, mai întâi, nişte clarificări. Nu sunt general. Da, pe când eram ministru al Securităţii Naţionale, a fost luată o hotărâre de Guvern în acest sens, era pregătit şi decretul respectiv. Spre mirarea multora, am refuzat în scris să fiu promovat atât de sus în ierarhia militară, considerând atunci – dar şi acum – că asemenea promovări nu sunt adecvate şi nu trebuie să accept aşa ceva.

Întrebarea despre insinuari și etichete nu este dintre cele mai plăcute. Cu toate astea, chiar vă mulţumesc, pentru că aţi abordat şi acest aspect: astfel am o ocazie unică de a răspunde celor care pun la cale şi răspândesc tot felul de insinuări şi falsuri, nu numai jignitoare, dar şi periculoase, pentru că ele urmăresc scopul de a induce în eroare pe anumiţi oameni – de exemplu, pe cei care pur şi simplu nu cunosc adevărul. Sau pe unele persoane mai sensibile la problemele naţionale, sau poate pe unii naivi care cred sincer că este patriot, om al naţiunii sale cel care vorbeşte mult şi frumos, atunci când este cazul, despre cât de mult îşi iubesc ei limba, naţiunea, patria română.

Îmi pare foarte rău, dar mă văd nevoit să constat aici, public, că printre cei care repetă, răspândesc aceste insinuări este şi un contracandidat de-al meu. În ultimul timp, mai ales, dânsul, în repetate rânduri, a declarat în diferite împrejurări –prieteneşti, corporative, dar şi publice, la nivel macro- sau micro- academic, tocmai acest refren: că aş fi „omul” sau „mâna Moscovei”, sau „kaghebist”, alte etichetări de acest fel. Şi, din această cauză, aş prezenta, chipurile, o primejdie pentru funcţionarea în continuare a Academiei, pe care, vezi Doamne, dânsul, când a fot cazul, a făcut-o românească, anticomunistă etc., lăsând-o la cheremul comuniştilor atunci când a crezut că astfel iese mai bine basma curată. Îmi vine greu să înţeleg de ce o face acum – posibil şi pentru a distrage atenţia de la adevărul că el comite o gravă ilegalitate înscriindu-se într-o competiţie la care, legal, nu are dreptul să participe. Poate o fi fiind şi alte motive, dar nu e cazul să pierd timpul ca să le cercetez, cum nu vreau nici să mă dezvinovăţesc în faţa cuiva. Parafrazând versul – apropo – al unui mare poet român, Ion Minulescu: eu nu sunt ce par a fi, în imaginaţia bolnavă a cuiva; eu sunt cel ce sunt; mai mult, eu sunt ceea ce am fost şi mereu voi rămâne ca atare.

Despre strânsele mele legături cu Rusia. Niciodată, faţă de nimeni nu am ascuns faptul că la Moscova am făcut studii de doctorat şi diplomatice, de altfel, la instituţii de mare prestigiu. Acolo am lucrat ca Ambasador al Moldovei, într-o perioadă extrem de grea – tocmai după conflictul armat de pe Nistru şi mă bucur că am putut reface, reclădi, ceea ce se putea pentru relaţiile bilaterale. Cât am lucrat ca Ambasador al Moldovei în Rusia, nu ţin minte ca preşedintele de atunci al Republicii Moldova, dl Mircea Snegur, şi ministrul de Externe, dl Mihai Popov, să-mi fi reproşat ceva, că aş fi comis ceva împotriva statului nostru sau împotriva unei dezvoltări normale dintre statele noastre. Nu am ascuns nici faptul că am avut şi am la Moscova buni prieteni şi colegi, inclusiv printre elitele ştiinţifice, culturale şi politice de acolo. Ei au faţă de mine o atitudine călduroasă, sinceră, corectă şi este normal că eu trebuie să le răspund cu aceeaşi atitudine. De altfel, inclusiv datorită acestor relaţii am putut obţine acces în arhive în care foarte puţini compatrioţi de-ai noştri au intrat. De acolo am cules documente de o importanţă deosebită pentru scrierea unei istorii mai complete şi mai adevărate a poporului şi statului nostru. Inclusiv despre perioade tragice din istoria noastră, dar despre aceasta vorbesc documentele de arhivă şi eu nu cred că un istoric trebuie să reproşeze ceva cuiva, nu este în drept să acuze popoare întregi. În unele lucrări de ale mele am analizat şi criticat dur nu poporul, ci sistemul sovietic, însă întotdeauna am făcut-o de pe poziţii ştiinţifice.

Aflarea mea în Rusia – în misiune diplomatică la studii, la cercetare, în arhive, – în mod firesc m-a făcut să fiu ataşat de multe valori ale poporului rus. La fel se întâmplă, cred eu, cu orice om normal, care se află un timp într-un mediu spiritual străin. Nu am ascuns, dar nici nu am făcut caz, paradă ieftină, PR, din aceasta: da, stimez, iubesc poporul rus. Spun asta ştiind că aşa ceva nu este la modă în anumite cercuri, eu însă nu pot şi nici nu vreau să fiu în pas cu asemenea modă. Asemenea mode trec, iar popoarele, oamenii rămân!

Cei care se complac în a face etichetări, ar putea continua lista şi dacă cineva doreşte cu tot dinadinsul, eu îl pot ajuta. Ca ministru al Apărării, prin decizia conducerii de la Chişinău, am vândut Statelor Unite ale Americi nişte avioane depăşite de timp, inutile nouă. Nu spun că acest gest m-a costat peste timp doi ani şi jumătate de nemeritată detenţie; nu este cazul; în contextul nostru amintesc doar că americanii au apreciat mult faptul că acele avioane nu au ajuns pe mâinile vreunei grupări fundamentaliste. Cred că nu întâmplător Departamentul de Stat al SUA a făcut câteva declaraţii în care condamna acţiunile regimului care a pus la cale scenariul, prin care am fost pus în detenţie, cerând eliberarea mea. În acest caz, conform logicii iubitorilor de etichete, eu aş fi „omul Americii”, nu-i aşa?

Când m-am aflat în detenţie, au luat atitudine în apărarea mea, nu colegii mei de aici, ci unii colegi şi prieteni din Rusia şi din Occident. Doamna Marianne Mikko, şefă de comisie la Consiliul Europei, a declarat şi la Strasbourg, şi în Parlamentul de la Chişinău că dosarul Pasat şi punerea mea în libertatea este hârtia de turnesol a aspiraţiilor de integrare europeană a R. Moldova. După ieşirea din detenţie, am avut la Consiliul Europei, o lansare a monografiei „Calvarul” – despre deportarea basarabenilor şi a cărţii cu memoriile şi desenele din gulag al basarabencei Eufrosinia Kersnovski. Lansarea o fost însoţită de o conferinţă, la care au venit reprezentanţi ai elitei ştiinţifice şi politice din Europa de Vest. Poate că eu sunt şi un „om al Bruxelles-ului”, „al Occidentului”?

Nu m-aş mira dacă cineva ar mai zice că eu sunt şi „omul Tiraspolului”, ba chiar şi „omul Comratului”! Doar când am lucrat la Guvern, am propus mai multe soluţii de apropiere a malurilor Nistrului. Acelaşi lucru l-am făcut anul trecut şi la AŞM, convins fiind că oamenii de ştiinţă uneori găsesc mai repede un limbaj comun decât politicienii. Apoi, soţia mea Lilia este găgăuză. Ca profesoară de germană la Universitate, evident, cunoaşte foarte bine limba, literatura, cultura germană, ca şi pe cea rusă, de altfel. Ce-i drept, vorbeşte o română cum aş dori unor moldoveni, pretinşi naţionalişti români, să o cunoască. Când avem ocazia, şi soţia mea, şi eu, ne îndemnăm rudele, prietenii, colegii de la sud să înveţe şi să vorbească şi ei cât mai bine româneşte, să înveţe istoria adevărată a patriei noastre comune, să se apropie de valorile noastre culturale.

Dar dacă voi aminti că toate rudele mele pe linie maternă, după 28 iunie 1940, au rămas în dreapta Prutului şi au trăit acolo toată viaţa… Că acolo trăiesc verişorii mei, cu care am întreţinut mereu relaţii de rubedenie. Dacă aş mai aminti că, însoţit de regretatul poet Grigore Vieru, am beneficiat de o audienţă la Preafericitul Teoctist, patriarhul României, care mi-a înlesnit accesul la Arhiva Patriarhiei Române, unde am depistat documente de o valoare deosebită pentru reconstituirea istoriei Bisericii Ortodoxe din Basarabia şi a relaţiilor religioase româno-ruse? Dacă aş mai aminti că la promovarea mea ca membru corespondent, apoi şi ca membru titular al AŞM, am beneficiat de recomandări de la savanţi de seamă din Moscova, Kiev, dar şi de la Academia Română? Fireşte, de aici s-ar putea deduce că sunt şi „om al Bucureştiului”.

După cum vedeţi, accept – în sensul celor relatate de mine, şi nu al vorbelor de culoar – să fiu şi „omul Moscovei”, şi „al americanilor”, şi „al Europei Occidentale”, şi „al Tiraspolului”, „al Comratului”, „al Bucureştilor”… Cu condiţia ca să se ştie clar: în realitate, eu sunt omul ţării mele, al neamului meu; dacă îmi permiteţi, eu sunt un slujitor al ştiinţei, al istoriei statului şi poporului meu. Celor care au tupeul de a mă face „kaghebist”, ţin să le amintesc: eu am lucrat într-o structură de forţă, dar şi de securitate a statului nostru şi nu-mi este ruşine defel pentru ce am făcut în acea calitate. Cum nu-mi este ruşine nici pentru un rând scris în domeniul meu de cercetare. Deşi mi-a ruinat sănătatea mea, şi a familiei mele, nu-mi este ruşine nici de cele 858 de zile de nemeritată osândă, când am fost lăsat la cheremul justiţiei comuniste – antiumană şi antinaţională. Am fost lăsat şi de unii colegi ce se consideră mari patrioţi şi mari umanişti… Şi acolo, în detenţie, când a fost posibil, am lucrat pentru elucidarea unor momente tragice din istoria mult pătimitului nostru popor. Nu m-au înfrânt nici condiţiile inumane, nici durerea că a fost ars tirajul de 3, 5 mii exemplare ale monografiei „Calvarul”, despre valurile de deportări operate în Basarabia postbelică. Apropo, atunci, nimeni din Academie nu a luat atitudine oficială, că, întocmai ca pe timpul Germaniei naziste sau al terorii staliniste, a fost arsă o carte de cercetări în domeniul istoriei neamului. În schimb, când soţia Lilia a mers la Moscova, cu discheta pe care o salvase, prietenii de la Moscova au sprijinit-o necondiţionat, şi astfel a apărut „Calvarul”, în limba română – în capitala rusă, dacă în capitala basarabeană nu a fost posibil.

Nu vreau să intru în amănunte, să nu creadă cineva că ard de dorinţa de a mă răzbuna pe cineva care, în zile negre ale vieţii, mi-a întors spatele sau, şi mai rău, m-a trădat scriind denunţuri împotriva mea către conducerea comunistă de atunci. Cu regret, AŞM atunci nu numai că nu a luat atitudine, dar a blocat lansarea cărţilor mele despre tragedia poporului nostru. Chiar şi unele centre academice din URSS, preşedinţii riscau să-i apere pe angajaţii cu viziuni disidente. Nu vreau să intru în polemici… măcar şi din motivul că nu mă tem de oponenţi, nici de critici. Mă tem de cei care pot fi calificaţi ca nişte cameleoni: ei îşi schimbă culoarea, adică atitudinile, poziţia de om, de cetăţean şi chiar de savant, după cum bat vânturile politice.

Pledaţi pentru mai multă transparenţă în gestionarea banilor publici. Dar se spune că unul din meritele fostei conduceri a AŞM ar fi anume trecerea la repartizarea mijloacelor pentru cercetare în bază de concurs. La ce ar mai trebui să fie schimbat ceva, dacă totul şi aşa este bine?

Răspuns: Transparenţa privind repartizarea la AŞM a mijloacelor pentru cercetare este poate cel mai mare mit din ultimii 10 ani. Este acţiune, dacă nu o diversiune de PR, o adunare de frumoase declaraţii demagogice, fără vreo acoperire reală. Este adevărat, s-au creat la AŞM sisteme de repartizare, fonduri, centre de expertiză, s-au organizat concursuri, aşa, cum ar fi în ţările membre ale UE. Însă toate aceste procese sunt mai mult mimate, fiind coordonate şi, în ultimă instanţă, folosite, de o singură persoană, cel mult – de două persoane. Verigile în finanţarea cercetărilor conţin o mulţime de falsuri şi manipulări – iar acestea sunt determinate de conflicte de interese. Un exemplu doar: comunitatea care efectuează cercetarea, tot ea este responsabilă şi de repartizare. De aici derivă acea neîncredere în rândul majorităţii cercetătorilor, dar şi în societate. Şi, nu în ultimul rând – o neîncredere şi din partea guvernării, unde unii lideri consideră şi declară deschis că se creează impresia că mijloacele alocate AŞM ar fi bani aruncaţi în vânt…

Rezultatele activităţii unui savant se materializează, poate cel mai evident, în scrierea şi publicarea de articole, studii, monografii, culegeri. Studiind bibliografiile aspiranţilor la funcţia de preşedinte al AŞM, am observat că cei trei candidaţi necontestaţi au cam câte 10-15 cărţi şi 200-300 de articole, studii. Iată însă că dl acad. Gh. Duca bate un record semnificativ: dumnealui are aproape 70 de monografii şi circa 1200 de publicaţii în presa ştiinţifică. Nu vă pare că şi această aritmetică îl favorizează pe candidatul a cărui aspiraţie la al treilea mandat este contestată?

Răspuns: În fiecare domeniu, numărul de publicaţii are valori, rosturi, efecte diferite. Totuşi, în nicio sferă a ştiinţei acest număr nu constituie indicatorul principal al eficienţei cercetărilor. Să mai amintim un amănunt important: la noi există o practică vicioasă, „moştenită”, se pare, de la sovietici: unii şefi – de la Universităţi, de la Academii – devin obligatoriu şi coautori la cele mai importante lucrări ale instituţiei, în domeniu. Această situaţie, desigur, sporeşte simţitor numărul publicaţiilor, dar se iscă şi fireasca întrebare: cum poate să facă atât de multe în ştiinţă un singur om, care are şi numeroase obligaţii de manager?

De ce credeţi că are nevoie cel mai mult comunitatea ştiinţifică, la ora actuală?

Răspuns: Are nevoie de rezolvarea urgentă a mai multor probleme… unele principiale… şi numai enumerarea lor ne-ar fura câteva ore. Am vorbit deja despre necesitatea umanizării Academiei, a instaurării în AŞM a unei atmosfere potrivite pentru cercetare, despre necesitatea imperioasă a transparenţei, a descentralizării.

Însă, cel mai important lucru este că comunitatea ştiinţifică are nevoie de finalitate, mai simplu spus – de selectarea, formularea şi organizarea unor repere pentru a atinge scopuri, respectiv, rezultate palpabile, concrete, aducătoare de eficienţă, dar şi născătoare de bucurii pentru rezultatele muncii, cercetării, creaţiei în AŞM. Mă refer, în primul rând, la orientarea spre rezultatul final al cercetării: o cercetare pe o anumită temă specifică să fie finanţată din bani publici suplimentar, dacă ea prezintă o incontestabilă valoare naţională. Sau, în funcţie de faptul cât de repede şi de amplu rezultatele ei vor fi implementate în practică de întreprinderi, agenţi economici, ministere, alte instituţii publice. Dacă vom avea finalitatea cercetării, comunitatea academică va fi utilă societăţii, poporului, statului. Totodată, astfel cercetarea va conduce la autofinanţarea parţială a ştiinţei, astfel fiind mai apreciată de societate, iar munca de cercetător va fi una prestigioasă.

Și nu în ultimul rând, este necesitatea depolitizării forului academic suprem care a început în perioada anilor 2004-2009 prin cele mai diferite metode şi mijloace. În primul rând, organigrama nouă şi numirea tuturor directorilor era coordonată cu partidul de guvernământ şi aprobată prin Hotărâre de Guvern. Mai târziu, antrenarea Academiei în expertizarea manualelor de istorie integrată realizate la comanda puterii. În urma reformei supravegheate de politic au avut de suferit mai multe structuri academice, comasate sau dezmembrate după placul unor sau altor ideologi din exterior.

A devenit o normă ca preşedintele AŞM să fie prezent la toate manifestările politice ale partidului de guvernământ, fie la depunerile de flori la monumentul lui V.I. Lenin, fie la mitinguri, festivităţi, campanii electorale în favoarea comuniştilor etc.

Probleme majore au apărut în timpul elaborării şi editării Enciclopediei Moldovei, proiect ambiţios şi foarte costisitor, lansat de Academie. Era imposibil de împăcat viziunea comunistă asupra limbii de stat, istoriei şi identităţii neamului cu adevărul ştiinţific. Dar s-au găsit cercetători care s-au repezit, la indicaţia conducerii Academiei, totuşi „să împace capra cu varza”. Astfel, compartimentul „Limba de stat”, inclus în 2009 în prima ediţie a Enciclopediei Moldovei, semnat de doamna dr. Aurelia Hanganu se începe în felul următor: „Limba oficială (de stat) în RM, conform Constituţiei RM (art. 13), este limba moldovenească vorbită de mai bine de 3,5 mil. de locuitori ai ţării”. Acelaşi compartiment, inclus în următoarea ediţie apărută, de asemenea în 2009, dar după plecarea imediată a comuniştilor, începe cu fraza sus-numită, dar deja completată: „Declaraţia Adunării Generale a AŞM din 28.021996 stabileşte că „denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a RM este „limba română”. În ediţia din 2010 începutul acestui compartiment este modificat de autoare în felul următor: „Conform opiniei savanţilor filologi, limba vorbită de mai bine de 3,5 mil. de locuitori ai RM este limba română”. Este evident faptul că doar în doi ani, în funcţie de regimul politic, un specialist filolog schimbă de câteva ori accentele într-o ediţie enciclopedică de mare importanţă.

Căciulirea în faţa politicului în perioada comunistă a adus AŞM practic la malul prăpastiei. Într-o bună zi conducerea de vârf a ţării a ordonat desfiinţarea Institutului de Filologie, micşorarea substanţială a numărului de cercetători şi alipirea acestuia la Institutul Patrimoniului Cultural, un alt institut reorganizat după principiul de „struţo-cămilă”. Însă poziţia fermă a academicienilor-filologi, a angajaţilor Institutului de Filologie şi a conducerii Secţiei Ştiinţe Umaniste a oprit această nebunie.

Schimbarea politică survenită după 2009 a adus cu ea alte reguli de joc în Academie. Într-un scurt timp au fost schimbaţi practic toţi directorii aprobaţi anterior de guvernul comunist. Au fost stopate unele programe de stat, începute în perioada precedentă, printre care şi programul „Dinastia Cantemireştilor” condus de academicianul Andrei Eşanu. Din nou a fost schimbată organigrama academică şi s-a început mimarea reformelor. Anume în această perioadă AŞM i-au fost aduse cele mai dure critici din partea guvernanţilor şi societăţii civile în legătură cu utilizarea ineficientă a mijloacelor financiare, nedreptăţirea universităţilor, corupţia, cumetrismul, promovarea la posturi şi titluri a rudelor, încălcarea legislaţiei ş.a. Chiar s-a pus întrebarea: merită să rămână AŞM în actuala formulă sau nu?

Din cauza managementului ineficient şi atmosferei apăsătoare din Academie au început să plece specialiştii cu experienţă. Fosta dictatură din exterior s-a deplasat în interiorul instituţiei.

Sunt departe de gândul că Academia trebuie să „neglijeze politicul”. Dimpotrivă, între AȘM și guvernare trebuie să existe un dialog permanent, o colaborare strânsă în interesul statului și al științei, dar acest dialog urmează a fi purtat de pe poziţii egale, cu multă diplomaţie, insistenţă, muncă, clarviziune şi putere de convingere.

Săptămâna trecută, la Academie, a avut loc o adunare a Asambleei Generale. S-a spus, s-a scris că a decurs şedinţa această la o temperatură înaltă a discuţiilor, polemicilor, dezvăluirilor. Dar, concomitent, conducerea AŞM a înmânat mai multe distincţii şi premii…

Răspuns: Nu pot să spun pe ce criterii se acordă premiile – aceasta este competenţa exclusivă a președintelui AȘM. Știu că ele se oferă la aniversări. Această practică – perfect comunistă, sovietică – este menţinută într-un for academic ce se vrea la standarde occidentale…

Dar şi Dvs. aţi avut nu de mult o aniversare, deci, aveţi şi o distincţie?

Răspuns: Da, în vara anului trecut, înainte de aniversare, mi-au adus la cunoştinţă o decizie a Consiliului Suprem pentru ştiinţă şi cercetare al AŞM, potrivit căreia mi se acorda medalia „Dimitrie Cantemir” – este distincţia supremă a Academiei noastre. Poate că era vremea vacanţelor, dar nu mi-a mai fost înmânată. Dar, nu pentru medalii, premii sau posturi lucrez eu la Academie, fac totul din pasiune şi cu speranţa că lucrările mele prezintă interes şi valoare pentru istoria statului şi neamului nostru. Cea mai importantă distincţie am primit-o atunci când comunitatea academică m-a ales membru titular al AŞM.

Dle acad. Valeriu Pasat, vă urăm inspiraţie şi rezistenţă în această competiţie deloc uşoară. Desigur, vă urăm şi succes, izbândă. Nu putem să ne întrebăm însă: dar dacă se întâmplă că… 

Răspuns: Să iasă învingător altcineva? Voi strânge mâna oricărui învingător înscris legal în această campanie. Şi voi continua să activez la Academie, pentru a-mi realiza mulţimea de proiecte, care, aşa cum o demonstrează realitatea, sunt o contribuţie la scrierea pe nou a istoriei noastre. Iar, concomitent, sunt, vor fi nişte realizări care, sper eu, vor contribui la menţinerea bunului nume al Academiei. Bineînţeles, dacă cei care se vor afla la conducerea ei vor face tot ce le stă în puteri pentru a nu lăsa să scufunde definitiv corabia numită AŞM.

Mulţumim mult pentru bunăvoinţa şi sinceritatea cu care ne-aţi acordat acest interviu.

A dialogat Elena Popescu

sursa: jurnal.md