România s-a pus sub pavăza militară a Statelor Unite, dar investiţiile americane se lasă aşteptate. O altă situaţie care trebuie lămurită este miliardul de euro dat Bechtel pentru numai 50 de kilometri de autostradă finalizaţi. 

Scutul antirachetă dezvoltat de americani la Deveselu (Olt) este pe cale să devină şi cea mai importantă investiţie americană în România.

Iniţial, scutul necesita investiţii de 400 de milioane de dolari, adică sub un sfert din investiţiile americane directe în România la nivelul lui 2011 (1,4 mld. euro), când se făcea estimarea. Acum, în noul context în care România devine frontieră a unui nou război nedeclarat, dar cu destul background încât să nu lase nimănui iluzia că se poartă cu creionul pe hârtie, „geostrategia“ s-ar putea dovedi mai importantă decât la momentul  parafării deciziei de construire a scutului în România.

O precizare: investiţia în scut ar putea fi mai importantă nu pentru că americanii se gândesc să investească masiv în România în domeniul militar astfel încât ţara să simtă şi economic o astfel de măsură, ci că, tocmai contrar a ceea ce aştepta administraţia de la Bucureşti, investiţiile americane totale aici nu cresc după instalarea scutului american antirachetă. Economiile coloşilor nu au sentimente. În 2003, totalul investiţiilor străine în România era de 9,6 mld. euro, iar America avea investiţii directe de 324 mil. euro, adică 3,4% din totalul investiţiilor străine directe.

Zece ani mai târziu, în 2012, totalul investiţiilor străine în România era de 59 de miliarde de euro, iar investiţiile americane erau de 1,8 miliarde de euro, adică 3,1% din totalul investiţiilor străi­ne în România. Investiţiile străine directe totale au crescut în zece ani de peste şase ori, dar cele americane cu mai puţin, de 5,5 ori. Iar schimburile comerciale româno-americane sunt la un nivel foarte redus, 1,4 mld. euro (sub 2% din schimburile comerciale totale ale României), adică doar cu puţin mai mari decât cu Republica Moldova, o ţară de 3,5 milioane de oameni.

Spre comparaţie, aceeaşi este situaţia şi cu Polonia, de asemenea o ţară unde SUA vor să construiască un scut antirachetă. Aici, la finalul anului 2012 soldul investiţiilor directe străine americane era de 8,1 miliarde de euro, adică 4,5% din soldul total al investiţiilor directe străine.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre ţara vecină Ungaria. Aici soldul investiţiilor directe americane se ridică la 19,3 miliarde de euro, cifră valabilă pentru sfârşitul anului 2012, ceea ce reprezintă aproape 12% din total.

Nu ar fi de mirare ca, în timp, scutul antirachetă dezvoltat de americani la Deveselu (Olt) să devină şi cea mai importantă investiţie americană în România. Iniţial, scutul necesita investiţii de 400 de milioane de dolari adică sub un sfert din investiţiile americane directe în România la nivelul lui 2011 (1,4 milirde de euro) când se făcea estimarea.

Următoarele supercompanii ame­ricane au făcut investiţii majore în Ungaria: General Electric, Alcoa, Coca-Cola, Pepsi Co, General Motors, Procter & Gamble, Ford, Citibank, Exxon Mobil, McDonald’s, Burger King, Cisco, Microsoft, Oracle, Johnson & Johnson, Pfizer, Dow Che­mical, iar acestea sunt doar câteva.

Americanii în România

În România există 3.900 de firme cu acţionariat american. Acestea au rapor­tat pentru anul trecut o cifră de afaceri de 15,8 mld. lei (3,6 mld. euro) şi un profit de 685 mil. lei (156 mil. euro). Companiile americane au în România 40.300 de angajaţi.

Dar între timp România a intrat în NATO, a acceptat baze americane aici (la Constanţa), a acceptat scutul ame­ri­can antirachetă, cu tot ceea ce înseamnă el, în primul rând o relaţie execrabilă cu Rusia – ţară în care România exportă de 1,4 mld. euro, cât întreg volumul schim­burilor comerciale româno – ame­ri­cane. Doar că investiţiile ameri­ca­ne nu au crescut, ceea ce infirmă teza, destul de pitorească de altfel, că investiţiile vor veni de vreme ce ele sunt apărate de un scut american.

De ce nu cresc investiţiile? Cea mai simplă explicaţie este aceea de oportunitate. Doar că „oportunitatea“ este un termen mereu tradus în funcţie de ora la care se trezeşte fiecare. Un am­ba­sador al Marii Britanii în România, Martin Harris, a explicat când a vorbit de investiţiile reduse ale Regatului Unit aici, că România este departe de Londra şi, prin tra­diţie, nu am avut relaţii comerciale. Altfel spus, obişnuinţa ceaiului de la ora 5 funcţionează şi în afaceri. Americanii nu ar zice niciodată asta.

Ei recită o suită de fraze din care nu lipsesc cuvinte ca „predictibilitate“, „tratament egal“, deşi sunt mai egali decât toţi dacă socoteşti de câte ori au fost primiţi la Palatul Victoria în ulti­mii ani sau după câte ajutoare de stat primesc com­paniile americane.

În ultima vreme au revenit în discursul lor fraze precum  „stat de drept“ sau „respectarea regulilor democraţiei“. Ele exprimă o îngrijorare formulată public şi explicit, dar este greu de cuantificat cât este ea de reală şi este şi mai greu de cuantificat efectul ei practic.

Formal, şi oamenii politici ascultă ce spun reprezentanţii SUA la Bucureşti, gândind, probabil, că un diplomat are un mandat pe care îl onorează şi nu este bine să te pui rău cu americanii. Nu există om politic român din epoca postrevoluţionară care să nu fi dorit să-şi apropie ambasada SUA de la Bucureşti, prima verigă în lanţul complex al unei întâlniri la vârf cu reprezentanţii administraţiei ameri­cane. Unii preşedinţi sau candidaţi prezidenţiali au lăsat să se înţeleagă chiar că sunt binecuvântaţi de Casa Albă într-un demers al lor oarecare, dar niciodată nu am ştiut dacă e capriciu sau adevăr.

Relaţiile între România şi SUA, atât cât le putem privi din public, sunt însă foarte bune şi ele sunt încărcate pozitiv, fără îndoială, de complicata istorie de aici. Cu toţii am avut bunici care i-au aşteptat pe americani acum 70-60 de ani. Azi, într-o mai puţin complicată istorie (chiar da­­că criza ucraineană este gravă, un răz­boi cu Rusia este încă de neimaginat), pri­mim garanţii ferme de securitate din SUA.

Este foarte bine că avem aceste garanţii, dar parcă ele nu prea ne trebuiau acum. Sau  nu în acest fel, al întăririi unei prezenţe militare. Un nivel al investiţiilor americane în România de 10- 20 de ori mai mare decât acum ar fi fost o garanţie mai puternică pentru securitatea României decât baza militară de la Kogălniceanu. O fabrică Ford la Iaşi ar fi fost un scut antirachetă mai bun decât cel de la Deveselu. În fond, Rusia este greu de sancţionat pentru derapajele ei pentru că ţările Alianţei Nord-Atlantice ţin foarte mult la investiţiile pe care le-au făcut în această ţară.

Mizele sunt mari în România, atât pentru americani, cât şi pentru români, dovadă fiind faptul că rezervele de gaze naturale din Marea Neagră ale României s-au dovedit foarte tentante pentru Exxon Mobil, un colos petrolier american şi printre puţinii străini cărora li se per­mite exploatarea acestor resurse. De aseme­nea, fondul american de investiţii Franklin Templeton deţine şi tranzacţionează, prin Fon­dul Proprietatea, acţiuni la cele mai valoroase companii energetice de stat ale României.

Însă până acum businessul american s-a făcut remarcat în România mai ales prin două chestiuni controversate, gazele de şist şi aurul. Grupul Chevron a ieşit în evidenţă prin explorarea gazelor de şist la Pungeşti, unde-şi con­tinuă activitatea în pofida opoziţiei popu­laţiei. Iar aurul de la Roşia Montana este râvnit de Gabriel Resources, o companie canadiană, dar care are în spate banii unor investitori ame­ricani puternici precum John Paul­son şi Tho­mas Kaplan.

Un alt minus este „afacerea“ Bechtel, în care România a plă­tit 1,4 mld. euro pen­tru doar 52 km de auto­stradă fina­lizaţi, o si­tua­ţie care um­breşte rela­ţi­ile dintre cele do­uă state.

sursa: www.zf.ro