Orice apunere a ta, pe care n-o urmăresc pînă la capăt, îmi creează o stare ciudată, de parcă am trăit o zi întreagă fără rost. Nu-mi place să văd că apui. Îmi place să văd cum apui. Aproape ca un om. Întîi și întîi te retragi de pe chipurile și locurile dragi ție, soare. Spasmele apunerii tale soare rămîn pentru cei care te-au dușmănit, cărora le place bezna. Hai, stai cu mine, soare. Sunt atît de singură… nu am avut cu cine sta în fața lumii. Și a cerului. Uite, o narcisă și-a ridicat capul a mirare că te duci. Pînă și egoista aceasta și-a amintit că ești, soare!

În fond, n-am înțeles niciodată prea bine, din toate teoriile savante ce bîntuie pe pămînt, care e rolul tău primordial? A ne încălzi și atît? A păstra viața și atît? Atunci ai fi aidoma unui cuptor planetar, soare. Ești o ființă. Dar o ființă astrală. Care își împlinește misiunea de-a încălzi. Încălzești fără alegere bunii și răii, deștepții și proștii, nobilii și ticăloșii acestei lumi. Din generozitate. Mi-amintesc, odată, cînd țineam post, am vrut să-mi încerc puterile cu tine. Căpătasem dexteritatea de-a vedea aura, culoarea ei și, bineînțeles, gîndurile, mesajul lor. Într-un amurg, aproape la fel ca cel de azi, te-am rugat: nu apune, soare! Și tu n-ai apus. N-ai apus pînă în clipa cînd am ajuns acasă și m-am simțit sigură în nesigura mea Basarabie. Acum, de ce apui, soare? Nu apune, soare! Totul în jur clocotește de frunză și de floare. Așteaptă un pic. Mîine vei răsăre din nou. Mîine vei apune din nou. Ci eu, dacă apun azi, nu voi răsări mîine, soare! Cu dragoste, o ființă luminată de tine.