La începutul anului, am fost chemată la Statul Major General pentru o… discuţie. Acolo, mă aşteptau, într-o încăpere mică şi în jurul unei mese lungi, toţi şefii şi şefuleţii de prin te miri ce structuri. De la purtător de cuvânt la psiholog-şef, toată lumea era acolo. M-au aşezat în mijloc şi a început un interogatoriu în toată regula. Lucram la ceea ce avea să devină ancheta Sindromul NUşi, pentru că era susţinută de o bursă de jurnalism acordată de fosta primă doamnă a SUA, Rosalynn Carter, voiau să ştie ce agendă secretă am primit eu de la americani.

Mi-am dat seama atunci, în mijlocul acelui dialog al surzilor, că eu nu voi putea demonstra niciodată că este imposibil ca Armata României să nu fi avut, cum zic oficialii, niciun caz de stres posttraumaticprintre militarii întorşi din Irak şi Afganistan, că acest NU perpetuu afectează întreaga societate, pentru că mai nimeni nu se tratează de această tulburare care poate să te invalideze ca om.

Aşa că, din acel moment, am stat ca un reportofon uman în faţa lor, am înregistrat; i-am lăsat să se contrazică, să fie absurzi, să îşi joace teatrul. Iar cei de la relaţii publice mi-au spus în continuare bancuri cu Alinuţa.

În septembrie, în drumul spre Statele Unite, unde urma să fie difuzat documentarul Sindromul NU, am primit un e-mail. Îmi scria omul care nu există. Astăzi, i-am făcut publică povestea. Îl cheamă Florin Jalaboi, are o soţie, trei copii, o casă frumoasă într-un sat din Iaşi. El există. Există de 41 de ani. Mai mult, în perioada în care lucram la Sindromul NU şi ascultam la nesfârşit cum am găsit noi elixirul forţei fizice şi psihice de neatins, cum ai noştri sunt tari ca brazii, Florin Jalaboi, pe atunci încă militar, cu o misiune în Bosnia şi alta în Afganistan, a fost diagnosticat tocmai cu stres posttraumatic. Asta se întâmpla la începutul anului după prima tentativă de suicid, care a avut loc în decembrie 2012. N-a vrut, în primă fază, să se ducă la spital, de teamă că se va afla în unitate şi va avea probleme. L-au diagnosticat experţii militari, acei experţi care nu pun, zice-se, niciodată acest diagnostic infam. L-au plimbat prin spitale, de la Spitalul Militar din Iaşi la Socola. I-au dat medicamente peste medicamente. Când tratamentul nu a funcţionat, i-au dat alte medicamente.

După diagnostic, a mai încercat să se sinucidă o dată. Pe urmă, l-au trimis la o comisie – nu i-au zis de ce. Când a ieşit din acea comisie, nu mai era militar. Fusese pensionat pe caz de boală. Gata, omul care nu există putea să existe, dar în afara Armatei. Şi, ca nedreptatea să fie completă, comisia de expertiză a decis, după ce a constatat că simptomele şi tulburarea de stres posttraumatic au survenit în urma misiunii din Afganistan, că diagnosticul nu avea, totuşi, legătură cu misiunea. Aşa că au pus eticheta: boală obişnuită. Da, în România, un militar care dezvoltă stres posttraumatic şi depresie severă după o misiune de luptă are o boală obişnuită, nu profesională.

Ştiţi ce înseamnă pentru Florin Jalaboi eticheta de „boală obişnuită”? 571 de lei. Atât primeşte pensie după 20 de ani în Armată. Sigur, e doar o etichetă, dar, din păcate, contează pentru el mai ales financiar, pentru că la boală obişnuită nu primeşti salarii compensatorii. Iar Legea Pensiilor este atât de ambiguă şi discriminatorie, încât poate fi plină România de Florini Jalaboi – din Armată sau de oriunde altundeva, probleme de sănătate mintală să aibă. Intri automat la categoria de boală profesională doar dacă eşti revoluţionar sau ai suferit ceva pur fizic. Tot ce ţine de sănătate mintală este interpretabil.

În ziua primului interviu cu Florin Jalaboi, a încercat să se sinucidă iar. Al treilea pumn de pastile. Atunci, pentru scurt timp, povara poveştii omului care nu există mi s-a părut, în aroganţa mea, prea grea şi am vrut să o arunc şi să scap de el cum au scăpat şi cei din Armată. Când l-am cunoscut, acolo, în sufrageria aranjată, cu checul cald cu care ne-a aşteptat soţia lui, am rămas fără cuvinte.

Primul lucru care te frapează la Florin Jalaboi şi pentru care peste un an de documentare despre stresul posttraumatic nu reuşeşte să te pregătească este sentimentul de tristeţe profundă pe care îl emană. Stai în faţa lui şi el tace, se uită în jos, se joacă cu degetele, iar tristeţea te loveşte, o simţi oricât de călit ai fi de viaţă. Îţi povesteşte ce vrei să ştii cu o voce joasă, şoptit, fără speranţă. Uşor-uşor, simţi furie pentru această lume în care nişte orgolii mari pot decide destine şi ai nişte porniri mesianice. Crezi că îl vei salva, deşi i-ai spus, prima dată când ai vorbit cu el la telefon, că nu ai ce să îi promiţi, altceva decât că îl vei respecta.

Povestea lui Jalaboi ar fi mai bună, ar avea un impact mai mare dacă ar fi plină de eroism, de revolta unui om care vrea să revoluţioneze un sistem, de demnitatea unei răni de luptă. Din păcate pentru el, povestea sa nu e aşa. Este doar povestea unui om afectat puternic de această tulburare care, netratată cum trebuie, îţi distruge viaţa; stresul posttraumatic nu a apărut pentru că ar fi trecut printr-o traumă cum vedem în filme: o misiune grea, colegi murind pe lângă tine, tu, militar, măcinat de vina de a fi supravieţuit; Jalaboi nu ne-a scris pentru a schimba acest sistem mincinos, ci în speranţa că îl vom putea ajuta să aibă o pensie din care să trăiască. Din păcate pentru el, Florin Jalaboi are o poveste de om. Unde mai pui că este omul care nu există.

 Sursa: gandul.info