Moldova e un imens câmp de luptă (politică), iar linia frontului (politic) desparte clar societatea moldovenească în două tabere, chiar şi dacă acestea nu sunt egale ca mărime şi pondere. Şi această luptă politică are un specific aparte, or unii „soldaţi” (jurnalişti, analişti, bloggeri etc.) au înţeles prea târziu că s-au înrolat într-o armată care luptă împotriva propriei ţări, propriului popor.

Ar dezerta, dar nu prea pot, pentru că cei ce i-au înrolat, plătindu-le solda, fac periodic inspecţia oştilor şi sunt foarte atenţi la fiecare schimbare de comportament a „soldaţilor”. Iar dezertarea e egală cu „moartea” (cu distrugerea imaginii, a vieţii private, a vieţii, în general).

Nu vă aminteşte de nimic această descriere? Spre exemplu de romanul lui Liviu Rebreanu „Pădurea Spânzuraţilor”. Eroul principal al acestui roman, ofiţerul din armata austro-ungară (din timpul Primului Război Mondial) trece printr-o profundă dramă morală. S-a înrolat în această armată dintr-un motiv prostesc (logodnicii sale, Marta Domşa, îi plăceau la nebunie uniformele ofiţerilor unguri şi el vroia să-i fie pe plac). Drama lui Apostol Bologa începe atunci când e inclus într-un tribunal militar ce-l condamnă la moarte pe ofiţerul ceh Svoboda (pentru tentativă de evadare) şi se aprofundează când e trimis să lupte pe frontul român împotriva conaţionalilor săi, împotriva ţării sale. Tot atunci, el află şi despre „o pădure a spânzuraţilor”, adică de o pădure unde erau spânzuraţi cei ce dezertau şi cei acuzaţi de trădare. Pus să lupte împotriva propriei ţări, Apostol Bologa dezertează, dar este prins şi condamnat la moarte. Eroul lui Liviu Rebreanu moare în zorii zilei, detaşat de lumea pământească, „cu ochii însetaţi de lumina răsăritului” şi cu privirile îndreptate „spre strălucirea cerească”.

Fără a exagera voi spune că mulţi dintre „soldaţii” zilelor noastre, cei înrolaţi în anumită armată politică şi puşi să lupte împotriva propriei ţări, a propriului popor, înţeleg acum, ca şi Apostol Bologa, că motivul din care s-au înrolat a fost unul prostesc, că, orice ar fi gândit la acel moment, nu s-a meritat. Or, omul e trecător pe pământ, iar ceea ce rămâne după el sunt doar amintirile, imaginea pe care o lasă în urma sa. Istoria le pune pe toate la loc şi, în amintirile generaţiilor viitoare, fiecare va ocupa anume acel loc pe care şi l-a pregătit în timpul vieţii. Atunci, banii, averile, funcţiile, anumite favoruri şi beneficii nu vor mai conta – va conta doar esenţa a ceea ce am fost fiecare dintre noi, rolul pe care l-am jucat în procesele importante pentru ţară, pentru popor.

Decât să lupte împotriva propriei ţări, Apostol Bologa a preferat să moară, dar a trecut în lumea celor drepţi cu sufletul împăcat. Cred că mulţi dintre „soldaţii” frontului nostru politic au aceeaşi dilemă ca şi eroul lui Rebreanu. Ei înţeleg foarte bine că, dacă dezertează, vor fi „spânzuraţi” (la figurat, desigur), vor fi distruşi (la propriu), pentru că, cu siguranţă, există „compromat” pe fiecare dintre ei. Dar ce este mai grav: să fii distrus tu sau să fii părtaş la distrugerea prezentului şi viitorului propriei ţări? La această întrebare cred că fiecare dintre cei vizaţi trebuie să găsească răspunsul acceptabil pentru sine, pentru conştiinţa sa şi să ia decizia corespunzătoare. Dar dacă „ochii sunt însetaţi de lumina răsăritului”, iar privirile sunt îndreptate „spre strălucirea cerească”, decizia poate fi doar una…

Igor Volniţchi