Parşiv, de Rodica ZAFIU

Nu de mult, în agitaţia politică românească, s-a rostit un termen apt să stîrnească iritare şi suspiciuni, răscolind conflictele mai mult sau mai puţin mocnite. Vorbind despre „un joc destul de parşivel“ al colegului de coaliţie, un politician socotise, probabil, că adverbul de aproximare şi mai ales diminutivarea aduceau suficientă atenuare termenului negativ pentru a păstra ambiguitatea reproşului şi a lăsa deschisă posibilitatea negocierilor viitoare. Calificativul parşiv a mai fost de altfel folosit, chiar în zilele următoare, în declaraţii şi explicaţii ale actorilor politici („Această sugestie de asociere… era una parşivă“, stirileprotv.ro; „cînd e vorba de ditamai partidul, nu poţi să spui decît parşiv“, Digi24.ro; „un buget fanariot,parşiv“, ro.stiri.yahoo.com).

Între numeroasele adjective depreciative din română, parşiv ocupă un loc interesant prin larga variaţie de grad: cuvîntul acoperă mai multe trepte de agresivitate, semantica sa extinzîndu-se de la o accepţie foarte negativă, acuzatoare şi insultătoare, pînă la una aproape duios-admirativă. Etimologic, adjectivul a suferit ceea ce în semantica lexicală tradiţională se numea „ameliorare a sensului“. Dicţionarele noastre curente conservă înţelesurile vechi, tradiţionale, ale cuvîntului, prin care sînt descrise trăsături deloc agreabile: „care are caracter josnic; mizerabil, ticălos, mîrşav“; „desfrînat, neruşinat, impudic“; „care exprimă, trădează o senzualitate vulgară şi exagerată“ (DEX); „foarte murdar, scîrbos, rîios“; „cu caracter josnic, mizerabil, mîrşav, ticălos“ (Noul dicţionar universal) etc. Sinonimele înşirate în dicţionare nu se prea potrivesc cu diminutivarea, care nu ar părea să poată produce atenuare, ci mai curînd efecte sarcastice. Cuvîntul e un împrumut din ucraineană şi a avut iniţial o circulaţie regională (în nord, mai ales în Bucovina), răspîndindu-se apoi în limba comună, în registrul popular şi colocvial. E atestat de-abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cînd îl înregistrează mai multe dicţionare bilingve. În dicţionarul lui Cihac (1870), primeşte şi explicaţia etimologică, identificîndu-i-se provenienţa dintr-un termen ucrainean cu sensul „murdar, soios“, derivat de la un cuvînt care desemnează rîia. În dicţionarele vechi, sensurile morale, figurate, sînt dintre cele mai negative: de exemplu, A. Steinberg (1887) îl pune în serie cu „mîrşav“ şi „murdar“, ca explicaţie pentru sordid. În Dicţionarul universal al lui Şăineanu e precizată circulaţia regională (în Moldova), sensul unic indicat fiind „rîios“; în Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească“ (I.-A. Candrea),parşiv este „scîrbos, murdar, greţos“. Cuvîntul pare să fi fost una dintre insultele antisemite frecvente (înregistrate în publicistica lui N. Iorga sau în reviste umoristice – de exemplu, în Furnica, nr. 18, 1910).

Ca termen regional, necunoscut de majoritatea vorbitorilor din alte zone, cuvîntul a fost preluat adesea cu un sens dedus din context şi perceput ca mai puţin grav decît era iniţial. Poate că au contat mai ales îmbinările cu termeni mai abstracţi, cu cei care denumesc procese psihice şi atitudini: din îmbinări ca zîmbet parşiv, gînd parşiv etc. s-a ajuns la înţelesul actual „provocator, insinuant, viclean, înşelător“. Poate că a funcţionat şi o apropiere de împrumutul cult perfid („Efectulparşiv şi perfid al inflaţiei“, wall-street.ro) şi în genere o asemănare formală cu unele franţuzisme; vizibilă, printre altele, în titlul glumeţ atribuit în română unei traduceri din Des MacHale: Om pansiv, om parşiv. Ca pseudofranţuzism (cu o ortografiere ad-hoc), cuvîntul a intrat într-o formulă glumeaţă cu o surprinzătoare circulaţie: „c’est la vie, toujours parchive!“ Sentinţa parodică supravieţuieşte în ciuda (sau poate datorită) tot mai restrînsei cunoaşteri a limbii franceze; va fi contribuit şi ea la atenuarea sensului etimologic violent negativ al adjectivului. Oricum, termenul popular a devenit aproape standard; s-a răspîndit poate şi prin limbajul sportiv, în care se vorbeşte despre un campionat parşiv („Campionatul nostru este unul foarte parşiv“, cancan.ro) sau, cu adverbializare, despre „echipe care joacă parşiv“ (suportersteaua.net). În limbajul mai puţin cultivat e frecventă şi substantivizarea: „tind să cred că soţul meu este un parşiv, un om fără suflet“ (protv.ro).

Diferenţa dintre definiţiile lexicografice şi uzul actual poate fi interpretată ca o întîrziere a dicţionarelor, care nu au adăugat încă în explicaţia termenului sensurile sale mai blînde, ironic atenuate. Oricum, cei care aleg să folosească asemenea termeni depreciativi alunecoşi, cu semnificaţii instabile, îşi asumă riscul de a fi confruntaţi cu sensurile din dicţionare.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Sursa: dilemaveche.ro

(234 accesari)