China vine în România cu peste 10 miliarde de dolari pentru următorii ani. Credite.

Ar fi trebuit să vină America, că doar fu așteptată mai bine de o jumătate de secol. În locul lor, au venit neocomuniștii și, cu girul lor, cea mai contraproductivă clasă intelectuală și politică pe care a înregistrat-o vreodată acest spațiu. (Fanarioții avură și o latură utilă, întrucât au clădit școli, fântâni publice, au inițiat sistemul public de sănătate, mulți dintre ei, chiar dacă hoți, erau culți). Din vârful degetelor, America se complace în a trimite spre România palida politică a FMI-ului, mai exact a neoliberalismului Consensului de la Washington, care ne-a făcut întocmai și economia. Suntem dezindustrializați și dependenți financiari. Cu o clasă intelectuală mancurtizată (întoarsă împotriva neamului), România a trecut din epoca oligarhiei neocomuniste în epoca urmașilor acestora, în cadrul regimului idiocrației paneuropene, cea mai silitoare dintre republicile FMI. Aceasta a fost zodia americană sub care s-a aflat România după 1989. Curat murdar, coane Fănică.

Ce s-a întâmplat?

Iată ce spun chinezii, prin agenția lor de presă oficială, Xinhua.

În cadrul vizitei la București, cu prilejul Forumului Economic și Comercial China-Europa Centrală și de Est și al Întâlnirii șefilor de guvern din Europa Centrală și de Est și China din 26-27 noiembrie, premierul Chinei Li Keqiang, a propus României „un parteneriat comprehensiv, prietenos și cooperativ” în patru puncte:

1. întărirea parteneriatului politic prin respectul reciproc, întemeiat pe convergența intereselor naționale;

2. dezvoltarea cooperării comerciale și economice prin promovarea unui comerț echilibrat și al cooperării industriale;

3. crearea unor proiecte în comun mari, în domeniul energetic (nuclear) și al infrastructurii (culoare feroviare de mare viteză);

4. întărirea cooperării culturale. (extrase din Xinhua, 28 nov. 2013)

Mai exact, cu acest prilej China a deschis o linie de creditare de 10 miliarde de dolari pentru firmele (chineze) care vor investi în România, pentru următorii cinci ani (Ziarul Financiar, 27 nov. 2013) și 500 de milioane de dolari investiții în infrastructură (Reuters, 26 nov. 2013). Sumele sunt destinate pentru investiții în energetică și pentru dublarea schimburilor comerciale chino-est-europene. Din punct de vedere strategic, chinezii, sunt interesați de stabilirea unui cap de pod comercial în UE prin România. Declarativ, România are toate șansele să devină un releu chinez în burta moale a Europei, așa cum Sri Lanka din Oceanul Indian, o întreagă țară, a fost transformată în 30 de luni într-unul din cele mai mari porturi ale lumii (The Economist, 8 iunie 2013)

Este interesant că aceste propuneri-berbece față de status-quo-ul UE au impacientat UE, care a trimis o circulară României, ca nu cumva China să intre pe „ușa din dos” (România e țară „dosnică” în ierarhia UE) în UE: „Vizita premierului chinez, Li Keqiang, la Bucureşti, unde va participa la summit-ul liderilor din China şi statele Europei Centrale şi de Est, a creat îngrijorare la Bruxelles, informează Mediafax.” (România Liberă, 21 nov. 2013). Aceasta în condițiile în care China poartă negocieri importante cu UE în domeniul economic.

Forumul de la București este cel de-al treilea, primul fiind la Budapesta, în 2011, al doilea la Varșovia, în 2012 (Mediafax, 24 nov. 2013). La celelalte întâlniri cu Europa de Est, UE nu a reacționat, pentru că, probabil, China încă nu sosise cu berbecele geoeconomic la porțile UE.

Adică?

China dorește să investească masiv în România (proiecte majore), prin implicarea economiei românești, în domenii ce țin de infrastructura feroviară (cel mai rentabil mijloc de transport terestru), pe care s-o eficientizeze pentru transportul de mare distanță (de unde și interesul pentru linii de mare viteză), și în energie (punctul de plecare al oricărei economii). Cu alte cuvinte, China este interesată să transforme România într-o rampă geoeconomică pentru China. Cu energia într-o mână și cu transporturile într-alta, China va deveni voles-nolens un actor cu instrumente imbatabile în ograda UE prin România. Desigur, China nu este singură. Austria, țânțarul făcut armăsar de Năstase prin privatizarea Petrom din 2004, este principalul actor energetic din România, alături de Lukoil și Gazprom din Rusia; mai nou, au apărut și americanii, prin Chevron etc. Dar China intră pe piața energiei industrializate, energie nucleară, termocentrale etc., cu componente pe verticala lanțului industrial și a activității economice mai ample decât furnizarea de gaze și petrol. În ceea ce privește transporturile, având în vedere că în perioada cât China a făcut 10 000 de kilometri de linie de mare viteză (The Economist, 9 nov. 2013), România nu-și putea permite să reabiliteze decât 10 kilometri pe an (reparații capitale, nu, nu știu ce viteză, Ziare.com, 30 sept. 2013). Asta nu înseamnă că România nu poate mai mult, doar pe vremea comunismului reabilitam 300 de km de cale ferată pe an … Ca urmare, viteza medie a trenurilor în România este de 43 km pe oră pentru călători și 23 km pe oră pentru marfă. Cine zice că tranziția nu e un succes este răuvoitor, nu? China? Aici viteza trenurilor de mare viteză oscilează între 200 și 350 km pe oră (The Economist, 9 nov.). Vor putea banii chinezilor să dea jos de calea ferată română jaful instituționalizat? Rămâne de văzut, între timp România a devenit Republica FMI, în care FMI decide ce și cum se întâmplă la CFR (Mediafax, 10 ian 2013).

Contextul statistic

Pe relația cu UE, în momentul de față, România are o rată de absorbție de circa 25% pe an, din fondurile europene, suma reprezentând circa 4,9 miliarde de euro, după cum declara ministrul Fondurilor Europene, Eugen Teodorovici pentru Agerpres în octombrie (preluat de Adevărul, 30 oct. 2013). Între 2007 și 2011, rata de absorbție a fost 7%. Dar să nu ne supărăm pe ai noștri: copilele fruntașe, din „grupul de la Visegrad”, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, aveau rate de absorbție nefirești, respectiv 16%, 26%, 17%, 16% (România Liberă, 18 mai 2011). Explicația acestui fenomen european, pe care n-o dă nimeni, dar pe care o știe toată lumea: birocrația idiocratică de la Bruxelles (The Economist, 20 sept. 2007). Teoretic, România, cu contribuția ei de 7,2 miliarde de euro la bugetul UE, ar fi trebuit să aibă un beneficiu net de 25 de miliarde de euro, de două ori mai puțin pe cap de locuitor decât Ungaria, în perioada 2007-2013 (Banii Fermierului, 4 dec. [2012]). Nu este cazul. În virtutea mecanismului deficitar de absorbție, România este mai degrabă un contributor net decât beneficiar net în relația cu UE.  Chiar dacă clasa politică și administrația din România ar funcționa în toată această perioadă cu un randament de 25% (rata de absorbție), banii primiți de la UE ar fi de circa 8 miliarde. Să nu uităm, însă, că jumătate din perioadă România a primit doar 7% din sumele cuvenite. Pe scurt, în ultimii șapte ani, România a subvenționat UE cu 4,2 miliarde de dolari (a dat 9 miliarde, a primit 4,8, Gândul, 5 dec. 2013). Condiționată de o birocrație ridicată la rang de preoțime invizibilă și de o administrație puternic politizată (constituită pe principiul dependențelor personale și nu al competenței), relația economică a României cu UE este nefavorabilă. Acesta este fondul pe care vin cele 10 miliarde pe cinci ani ai Chinei în România.

Foarte bine

China vine în România cu aproape 10 miliarde de dolari pentru următorii ani. Foarte bine.

Din mai multe puncte de vedere.
În primul rând stabilizează geopolitic imaginea României. (Problema imaginii României, a Estului Europei, a Balcanilor, este o chestiune foarte serioasă, ce ține de practicile unui colonialism/neocolonialism mental multisecular: cine definește „unde se termină civilizația” impune o bună parte din termenii ordinii europene și regionale. Toate discuțiile aiuritoare, de respingere, despre „românii din Anglia”, „românii din Franța”, „românii din Italia”, complexul de inferioritate al intelectualilor, în special din Transilvania, „care s-au săturat de România” și se cred „transilvăneni” – așa numitul complex vienez/mitteleuropean etc., toate acestea țin de imaginarul cu valoare geopolitică, în funcție de care o țară se integrează onorabil în sistemul de ordine, sau este o colonie a acesteia.)
În al doilea rând, oferă un scop clasei politice – banii aceștia trebuie fixați.
În al treilea rând furnizează stabilitate politică – China nu va admite ca 10 miliarde să se spargă în tot felul de manele.
În al patrulea rând, și poate cea mai importantă: oferă „lumii civilizate” („Occidentului”) încă un pol de putere cât se poate real, de care va trebui ținut seama. Cu 10 miliarde avansate atât de rapid, China va da mult de gândit.

Dar să nu ne grăbim. Spațiul românesc a mai răsuflat odată ușurat odată cu apariția unui nou imperiu (factor major de putere) la Gurile Dunării, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. E vorba de Imperiul Țarist. După un

Înaintarea economică a unor puteri precum China este parte a unei componente importante a proiecției puterii, „care dă o dependență plăcută”, „lipicioasă”(sticky), obligatoriu-ordonatoare, cum este numită de analiști precum Walter Russell Mead (The Economist, 23 nov. 2013). Russell arată că această putere care obligă (sticky) este, în același timp recompensatorie: faptul că puterile mai mici sunt înglobate în sistemul marii puteri le dă acces la o întreagă schemă de beneficii. Tocmai aceste beneficii fac componenta economică a unei mari puteri greu de părăsit de către cei slabi. Interesant punct de vedere, însă acesta nu exclude apariția fenomenului dependenței: elitele o duc bine pe seama interesului public, și o duc cu atât mai bine cu cât deservesc interesele marii puteri.

De câțiva ani buni, să tot fie o decadă, China și-a recuperat avântul înaintării în lume, printr-o inversare de ax comportamental la o scară nemaiîntâlnită. Mai exact, este momentul 2002-2003, de când China lucrează la potențial (diferența dintre PIB actual și PIB-ul potențial s-a estompat) (The Economist, 27 sept. 2007). Până în secolul al XV-lea, India și China dominau nu doar tehnologic Occidentul, dar erau principalele puteri comerciale ale lumii și posedau, făcând abstracție de Imperiul Bizantin care tocmai se prăbușea, cel mai important stoc de cunoștințe științifice. Deodată, însă, ceasul tehnologic al celor două puteri asiatice s-a oprit după acest secol. Motivul: pierderea interesului de stat în știință și în expansiunea comercială transoceanică (The Economist, 8 nov. 2007).  După o pauză multiseculară, iată, China revine. Dacă în secolul al XVI-lea, navigarea pe oceanele lumii ale vaselor chineze era catalogată o crimă, astăzi China a recuperat fără luptă de la interesele occidentale Sri Lanka, pe care o transformă într-o uriașă insulă-port. Mările Calde, călcâiul lui Ahile pentru URSS, cu Oceanul Indian, devin dintr-o dată accesibile Chinei, fără vreun război, fără dispute ideologice și fără vreun război rece. Bravo lor! (The Economist, 8 iunie 2013). Am văzut mai devreme (vezi harta de mai sus) cum a prins într-o plasă de porturi punctele semnificative ale lumii.

Puterea economică injectată cu o asemenea presiune într-o țară-șvaițer ca România vine la timp. Exact în momentul în care reformele clasei politice, dominată de idiocrație, inversând sensul practic al istoriei naționale (făurirea și consolidarea unității naționale), supunându-o la tot felul de judecăți publice (demitizările cu boia) și se asigură că perpetuarea sentimentului comunitar este cât mai slăbită (prin mizerabilizarea și birocratizarea educației).

China are ceea ce Europei și SUA le lipsește: puterea de a înainta economic prin investiții productive. Fenomenul dezindustrializării României sub egida „reformelor” în numele „integrării euro-atlantice” au atins pragul unui veritabil război: zeci de mii de fabrici au fost lichidate fizic, un sistem integrat de producție industrială a fost înlocuit cu o rețea de tip economie de enclavă – interese industrializate ale unor puteri industriale, care contribuie la produsul național brut al Franței, Austriei, Germaniei, Indiei, nu cum ne lasă să credem, tâmp, presa în top 

Și mai este un aspect, cel geopolitic regional. În timp ce SUA și Germania s-au complăcut sau au încurajat apariția clubului „copiilor minune” – „Grupul de la Visegrad”, prin care s-a fracturat Europa de Est, mai „înapoiată” (de fapt, mai în suferință) de restul Europei, China se pare că vine cu o politică inversă: „România este un pilon important pentru relaţiile dintre China şi Europa Centrală şi de Est.” – a afirmat premierul chinez ieri la București (Cotidianul, 26 nov 2013)
Nu în ultimul rând, investițiile chineze nu sunt condiționate ideologic, așa cum se întâmplă cu o bună parte din proiectele occidentale în România. Foarte probabil, fiind o țară în expansiune geoeconomică, sunt nebirocratizate. Ca orice altă entitate colectivă, China acționează în virtutea unei imagini geopolitice și culturale pe care o are despre România. Fondul imaginii, construite în epoca lui Ceaușescu, este unul pozitiv. Peste acesta se suprapune, desigur, o alt, rezultată în urma analizei asupra conduitei clasei politice, a diverselor straturi sociale reprezentative, al elitelor, în general, al raporturilor dintre imaginea României în Vest și conduitele factorilor reprezentativi din România. Cenușereasă în grădina definițiilor despre popoare administrată de marea presă din Vest, chiar în propria presă, slab guvernată în interior, România transmite semnale în consecință. Iar China vrea rezultate. Rămâne de văzut de care și pentru cine în aceste condiții.

China de pe podium. Noua Franță?

„În mod excepțional, la discursul pe care îl susține în fața Camerelor Reunite, lui Li [Li Keqiang, premierul Chinei] i s-a rezervat un loc special între președinții acestora [ai țărilor din Europa Centrală și de Est], pe cea mai înaltă treaptă a sălii.” (Gândul, 27 nov. 2013)
Tot în mod excepțional, premierul chinez a fost așteptat personal de premier și condus de acesta la Otopeni.
„Ceaușescu l-a primit regește pe De Gaulle în România” – titrau ziariștii francezi cu prilejul vizitei acestuia din 1968, în România (Jurnalul Național, 5 februarie 2008).
Forumul economic a fost între China și ceilalți. Cele două titulaturi sub care a fost plasat sunt: „Forum Economic și Comercial China-Europa Centrală și de Est”, „Întâlnirea șefilor de guvern din Europa Centrală și de Est și China”. Ne-am fi așteptat să fie Forumul Europei Centrale și de Est la care invitat special să fie China, așa cum avem Forumul Asia-Pacific, la care invitatul special este SUA.
Dintr-o dată China apare ca pol politic de gravitație a jumătate din Europa. Ea este cvasiinvizibilă politic în Europa Occidentală, cu care are relații economice mult mai dezvoltate decât cu Europa Centrală și de Est: acestea nu reprezintă decât o zecime din comerțul chinez din UE (Reuters, 26 nov. 2013) China intră politic în UE prin București, pare a fi principalul mesaj al Forumului. Aceasta înseamnă că își propune să aibă inițiative ordonatoare în regiune. În ce direcție, vom vedea.

Nu în ultimul rând, să nu uităm, că Franța invitată de Ceaușescu la București, în 1968, a însemnat pentru România o fantastică deschidere tehnologică și culturală. O bună parte din elita care contează în raport cu România reală a fost creată în sălile de cursuri utilate cu cărți cărora li s-a permis să fie aduse în țară, în bună măsură din Franța, altele din America etc. Generația care a resuscitat cultura română reală, nu cea de fițe, dizidentă în raport cu comunismul, este creația sălilor de lectură de la BCU. Tehnologic, Franța, alături de Japonia, Germania, SUA, a fost contributor principal la realizarea unei industrii-instrument de detașare geopolitică a României din sfera de influență sovietică. Este aptă astăzi China să ofere României o astfel de libertate?

Foarte bine?

Să recapitulăm. China vine în România cu aproape 10 miliarde de dolari pentru următorii ani. Foarte bine.
Foarte bine?
Mai exact, cu credite disponibile în valoare de 10 miliarde și pune la dispoziția firmelor chineze 500 de milioane de dolari fondu de investiții, în special în infrastructură. Banii sunt pentru China, prin intermediul României.

Xinhua prezintă limpede: premierul chinez a venit în România „pentru a susține expansiunea peste mări și pentru a proteja interesele legitime ale firmelor chineze pe teritoriu străin” (Xinhua, 28 nov. 2013)

Una dintre cele mai clare discordanțe de la nivelul discursului oficial al vizitei este suma dedicată investițiilor în infrastructură. Dacă China va încuraja investițiile în energie, inclusiv în cea nucleară, unde va mai fi loc pentru infrastructura de mare viteză? Cum se știe, aceasta este una dintre cele mai costisitoare, iar nevoile României, numai în ceea ce privește reabilitarea, aducerea în parametrii normali ai actualei infrastructuri feroviare, este de circa 10 miliarde de euro (Ziare.com, 30 sept. 2013). Așa de pildă, în SUA, construcția unui tren de mare viteză mai lent decât cel chinezSan Francisco între Los Angeles și  ar urma să coste peste 100 de miliarde de dolari (LaWeekly News, 24 nov. 2011). Modernizarea marilor complexe energetice, terminarea celorlalte două reactoare de la Cernavodă (circa 4 miliarde, Ziare.com, 28 mai 2013) și construirea unui culoar de cale ferată de mare viteză, cu terminalele aferente, ar trebui să multiplice investițiile chineze de peste 10 ori.

Planul Marshall a însemnat investiții în stabilizarea societăților și reinstituționalizarea democrației prin repornirea mecanismului economic, mecanism esențial al democrației. SUA au beneficiat indirect, prin însănătoșirea acestora, dobândind societăți apte să aibă piețe de desfacere (ca să poți cumpăra, îți trebuie putere de cumpărare, este ceea ce omit naționaliștii grăbiți de pe la noi). Europa Occidentală este partener al SUA, nu curtea din spate, de unde iei tot și nu dai mai nimic. Dar în programul chinez, România este o ogradă din care China doresc vite, lapte și miere, și, evident, un culoar de transport pentru acestea și interesele lor spre Vest: „Trebuie să cooperăm pentru a dubla volumul comercial în următorii cinci ani. … Dorim niște schimburi comerciale echilibrate prin import de produse agricole de calitate precum carnea de oaie sau produsele lactate.” (declarația primului ministru chinez Li Keqiang, în Ziarul Financiar, 28 nov. 2013)

Memoria aprovizionării imperiului nu e departe:
„În secolul al XVIII-lea, observatori străini susţin că o treime din aprovizionarea oraşului Constantinopol vine din Principate. De aceea, în aceste ţări, turcii deţin monopolul la cumpărarea grânelor şi a vitelor, cu preţurile impuse de ei. Iar preţurile acestea sunt tot mai scăzute faţă de preţurile pieţei, pe măsură ce situaţia economică şi monetară a imperiului se înrăutăţeşte. La sfârşitul secolului al XVI-lea, preţurile nu sunt decât cu puţin peste jumătate din preţurile pieţei. În fiecare an, la date fixe, trimişii Porţii adună mii de tone de grâu şi de orz, sute de mii de vite mari şi de oi (un document din 1591 arată că 141 000 de oi au fost ridicate numai din Moldova).”

Vreți să vă îl rugăm pe dl. Djuvara să pună la loc și prima frază din citatul de mai sus? Iat-o:
„Aşa se facă că nu este vorba doar de bani, storşi cu nemiluita, ci şi de altceva, cu urmări foarte grave: ţările române sunt silite să participe din plin la aprovizionarea imperiului şi, mai presus de toate, a capitalei lui, aflată atât de aproape. În secolul al XVIII-lea, observatori străini susţin că …” (Djuvara, Între Occident și Orient, p.27)

Dar, desigur, „calea chineză” prin România către lumea occidentală comportă și riscuri pentru România. Cel mai mare este „invitația către foarfeca prețurilor”. Chinei îi place mâncarea românească. Încă nu a apucat să fie raționalizată, funcționalizată, e-urizată până la disjuncția completă dintre etichetă și conținut, ca în Vest. Dar România nu trebuie să se transforme într-o țară de lucrători agricoli pentru China, eventual, din când în când de lucrătoare/întreținătoare de căi de acces, de infrastructură pentru China spre Europa. „Noi am prezentat Chinei standuri cu vinuri, şuncă, războaie de ţesut, eugenii şi ceapă, ei au adus laptopuri, tablete şi walkie-talkie rezistente la apă.” – este un risc serios pentru România, acela de a vinde ieftin produse fără conținut tehnologic și de a cumpăra scump (chiar dacă „mai ieftin”), produse tehnologice. (vezi Ziarul Financiar Special, 27 nov. 2013).

Dorința Chinei de a face afaceri fără a implica dimensiunea ideologică poate fi, după cum am văzut, foarte bine. Dar mai poate însemna și prezența unui pragmatism care e interesat în exces de subvaloarea morală a profitului pentru sine. Este o politică mercantilistă resuscitată, care a stat la baza expansiunii Angliei revoluției industriale în lume. Imitativă și în domeniul doctrinar, probabil din același instinct pentru care producătorii chinezi imită tot ce e interesant și util din Occident, este doleanța expresă a premierului chinez de a spune „nu categoric oricăror manifestări de protecționism” (Gândul, 27 nov. 2013). Este exact poziția Angliei puternice față de restul lumii slabe, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Anglia era industrializată, restul lumii nu. Acum a venit rândul Chinei. Fără politici protecționiste, economiile slabe ale unor state slabe politic, cum sunt mai toate din Europa de Est, vor deveni rapid anexe ale Chinei. Dorința Chinei de a elimina protecționismul țărilor slabe aruncă în aer principiul balanței comerciale echilibrate de care premierul chinez a vorbit la București și instituie foarfeca prețurilor în raporturile comerciale cu Europa periferială (pierderea de venit național prin exporturi de valoare mică tot mai mari, pentru a compensa importurile tot mai mici, dar de valoare tot mai mare). Demonstrația o face Manoilescu, în „Teoria comerțului internațional”, de acum 70 de ani, și înaintea lui alții. E simplu: munca în industrie cumpără mult mai mult decât munca din agricultură. Iar industria națională nu se poate dezvolta fără protecție în condițiile în care țările puternice își susțin propriile industrii și beneficiază de efectul producției la scară globală. Este adevărat, aceste țări deja nu prea mai au ce să protejeze. Doar sunt în UE, care e protecționistă în special pentru fermierii francezi și industria germană.

Nu în ultimul rând, cele 10 mii de miliarde chinezești nu sunt neapărat un Plan Marshall. Ele reprezintă o linie de creditare deschisă care va trebui returnată. Din păcate, așa cum dovedește presa, cultura economică dominantă în România este ea însăși o vulnerabilitate. Cum să spui că îți echilibrezi deficitul balanței comerciale cu produse agricole?! După 300 de ani economie politică modernă nu ai aflat încă faptul că singura ocupație omenească aptă să producă valoare competitivă este industria performantă? (vezi Ziarul Financiar, din 27 nov. 2013)

sursa:  radubaltasiu.blogspot.ca/