Se apropie, vertiginos, ziua de 15 iunie, când, oficial, Mihai Eminescu ar fi murit.

Despre moartea poetului, G. Călinescu  scria: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Cauza exactă a morții sale rămâne însă învăluită în mister, existând suspiciunea că ar fi murit ucis. De ce să nu credem o astfel de ipoteză, de ce nu am putea admite că și în acele timpuri zbuciumate luptătorii pentru adevăr și libertate erau urmăriți de ciocoii vremii, îmbrăcați în haine de criminali?

Parcă văd cum în dimineața acestei zile la bustul său de pe Aleea Clasicilor se vor aduna venalii noștri politicieni, printre care, poate, Guma și Plahotniuc, Filat și Furdui, alte elemente atât de “dragi” geniului și oracolului din Botoșani.

Și vor mârâi câte un vers învățat peste noapte despre somnoroasele păsărele sau despre stânca care stă să se prăvale, pe care presa îl va propaga, ca de fiecare dată, după care totul va rămâne sumbru și trist, iar de pe piedestalul gloriei, Eminescu va rămâne în singurătate să urmărească cu infiorare cum nemernicii și netrebnicii își scaldă demnitățile false în zorii unui secol zbuciumat.

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă

funcţiuni  înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.” (ziarul „Timpul” din 3 mai 1879).

Așa zicea ziaristul Mihai Eminescu. Iar despre aceste articole acide, ajunse a fi mai actuale acum decât atunci, când au fost scrise, se așterne cenzura unui regim dezvăluit de puterea marelui profet.

„Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (ziarul „Timpul” din 13 februarie 1882).

Va înțelege oare, vreodată, vreun mititel ca Filat și alții ca el la ce și la cine se referea Eminescu? Cine va fi capabil să analizeze și să pună în balanța națiunii prejudiciile aduse poporului de această șleahtă de profitori și de mișei?

„Din momentul în care luptele de partid au degenerat în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatîrnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi Parlament, nu mai e decît manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat.” (ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1880).

De parcă ar fi stat, cuminte, undeva într-un colț de masă, la o ședintă ordinară a guvernului de la Chișinău, în care debitul verbal întrece orice imaginație făuritoare, Eminescu meditează în deplinătatea facultăților sale intelectuale, peste timp și peste vremuri, la ceea ce guvernanții efemeri și ticăloși nici măcar nu vor să ridice ochii.

„Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernamânt. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna.” (ziarul „Timpul” din 9 decembrie 1882).

Acest citat trebuie afișat în fiecare birou de funcționar public și demnitar, începând cu cel al președintelui Timofti și terminând cu cel al stagiarilor…

Se apropie 15 iunie 2013…Va fi înghesuială la bustul poetului de geniu. Vor veni, cu inima deschisă, scriitori și profesori, studenți și elevi.

Vor fi prezente, însă, și „nulitățile venale, oamenii de nimic” din sânul cald al treucii guvernării în speranța că, de acolo, de la înalțimea sa olimpică, marele pamfletar nu le va observa prezența!

„Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună”…

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă

funcţiuni  înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.”