Fiecare zi care trece din viaţa asta lasă în urma ei o poveste. Povestea pe care vreau să v-o spun azi nu e despre ieri sau alaltăieri, este despre ce s-a întâmplat acum 6561 de zile. Pe 3 noiembrie 1996.
Dacă nu vă spune nimic, vă reamintesc. Pe 3 noiembrie 1996 s-a desfăşurat primul tur al alegerilor prezidenţiale. Primele după Revoluţie la care am participat ca observator al unei organizaţii nonguvernamentale.
Cineva a venit la secţia de votare şi a făcut o cerere pentru urna mobilă, pentru nişte vecini care nu se puteau deplasa. Am mers mai pe după-amiază, într-un bloc de garsoniere confort doi, spre trei aş zice, de lângă Piaţa Drumul Taberei.
Era o zi senină în Bucureşti, cu soare, dar cu un frig pătrunzător pe care îl simţeai mai umed când intrai în blocul unde doar liftul părea că mai mişcă. Din spatele uşii unui apartament de la etajul şapte, la capăt de culoar, un bătrân – gândindu-mă acum aducea cu domnul Lăzărescu lui Cristi Puiu – „Intraţi! Intraţi!”, cu o voce vie care nu se potrivea neam cu înfăţişarea. A luat-o şchipătând înainte, mai mult târându-se decât mergând. În casa modestă, dar foarte curată, m-a trăznit de cum am intrat un miros de boală, acel miros de spital şi de om care trage să moară. Două paturi, unul din care abia se ridicase bătrânul, în celălalt o femeie, ridicată pe pernă, stând sub plapumă, îmbrăcată cu un capot de finet, cu o căciulă în cap şi schiţând un zâmbet stins. „Luaţi un scaun, să vă aduc ceva, un ceai?”, ne-a întrebat bătrânul arătându-ne din ochi două scaune. L-am refuzat, cu un sentiment de mare vinovăţie şi gândindu-mă ce le-a mai venit oamenilor ăstora să ceară urna să voteze. Recunosc, n-am avut curaj să-i întreb.
„Gata! Asta a fost. E ultima oară!”, a spart tăcerea bătrânul, căutând cu mâna tremurând deschizătura din urna mobilă care i-a înghiţit încet buletinul de vot. „Nu mai e pentru noi, că nu mai apucăm, dar măcar pentru voi”. Nu mai ţin minte cum îi chema, însă, de fiecare dată când îmi aduc aminte, cuvintele astea îmi intră în creier ca un cui bătut cu ciocanul.
Pentru mine însă, ziua de 3 noiembrie 1996 nu este o poveste tristă.
Le-am spus-o, când am avut ocazia, prietenilor mei. O spun acum mai departe. Dintr-un singur motiv: nici nu mai ştiu de câte ori n-am auzit, în ultima vreme, în jurul meu oameni, nu puţini, spunând tot mai des: Nu merg la vot, nu am pe cine alege, oricum iese cine trebuie, proştii votează, ei decid ş.a.m.d. Tot făcând planul unei măreţe revoluţii să răstoarne sistemul, ajung până la urmă să-i fie de fapt complici. Pentru că sistemul nu este ceva pe care îl fac doar alţii, sistemul este acela pe care îl facem şi noi. Iar atunci când ţipând ne ascundem în spatele lui „proştii decid”, avem dreptate, doar că proştii suntem noi.
Pentru mine, ziua de 3 noiembrie 1996 nu este o poveste tristă. Ar fi doar dacă renunţând la visurile noastre, le-am omorî şi pe ale altora.
Sursa: gandul.info