Cunoscutul om politc John Bright numea războiul din Crimeea ”o crimă”; majoritatea istoricilor prezintă acest conflict ca fiind o uimitoare serie de gafe diplomatice și militare. Astăzi, în lumina a ceea ce s-a întâmplat în a doua jumătate a secolului XX, putem înțelege mai bine conflictul de la mijlocul secolului al XIX-lea. Războiul Crimeii a fost practic tot un soi de război rece.

Două sisteme mondiale ce nu se înțelegeau, care se pândeau reciproc, fiecare convins de corectitudinea atitudinii sale defensive. Lupta s-a purtat practic la marginea sistemelor și ambele părțile au dat înapoi înainte de o confruntare majoră care ar fi fost dezastruoasă; Rusia din lipsă de putere, iar puterile occidentale din lipsă de convingere.

Deși războiul Crimeii pare să nu fi jucat un rol atât de important precum, să spunem, războaiele napoleoniene de la începutul secolului, el a fost urmat de decizii importante care au schimbat fața Europei. Fără acest război, statele germane și cele italiene nu s-ar fi unit pentru a da naștere unor state naționale, sau cel puțin nu atât de repede precum au făcut-o; fără războiul din 1853-1856, Europa nu ar fi cunoscut așa-zisa ”eră liberală”, acea perioadă de calm care s-a sfârșit în vara lui 1914.

Politica britanică

În Marea Britanie, războiul din Crimeea e considerat a fi un conflict născut din cauza problemei orientale, menit să asigure drumul către India. Însă războiul avea prea puțin de-a face cu securitatea Indiei. Canalul Suez încă nu fusese construit, iar traseul pe uscat era asigurat. Războiul din Crimeea a fost purtat din considerente pur europene, puterile occidentale preferând să sprijine Imperiul Otoman împotriva Rusiei țariste; el a fost purtat în numele ”balanței puterilor” și pentru ”libertățile Europei”.

Înainte de mijlocul secolului al XIX-lea, politica britanică în Orientul Apropiat nu fusese consecvent antirusească, așa cum a devenit mai târziu. George Canning (ministru de externe), spre exemplu, cooperase cu Rusia în războiul de independență al Greciei, și deși Palmerston se gândise să se alieze cu Franța împotriva rușilor în 1833 privind afacerile din Orient, a ajuns în cele din urmă să coopereze cu Rusia împotriva Franței în 1839-1840. În deceniul ce a precedat războiul din Crimeea, la Constantinopol și în Egipt oficialii otomani au hrănit suspiciunile antifranceze ale englezilor, iar Rusia și Marea Britanie erau amândouă de părere că trebuie să se opună abuzurilor Franței. Însă cele două state aveau poziții contradictorii când venea vorba de Imperiul Otoman: rușii doreau destrămarea acestuia, iar englezii prezervarea acestuia. În ochii celor două mari puteri, Imperiul Otoman reprezenta un punct important de interes: rușii doreau să profite teritorial de pe urma destrămării acestuia, iar englezii erau dispuși să-l apere pentru a-și putea extinde influența în zonă.

Atitudinea englezilor față de Rusia era diferită când venea vorba de problemele continentale; de aceea, războiul din Crimeea poate fi înțeles doar prin prisma istoriei europene. După 1815, englezii erau obsedați de ideea că dacă Franța nu va mai domina continentul, Rusia îi va lua locul. Însuși Napoleon spusese că în 50 de ani Europa urma să fie fie republicană, fie căzăcească. De aici și absurda alianță a lui Castlereagh cu Franța și Austria din ianuarie 1815, încercarea lui Canning de a atrage America în conflictul european pentru redresarea echilibrului Lumii Vechi și bunăvoința lui Palmerston față de Monarhia din Iulie și încheierea Cvadruplei Alianțe din 1834 cu Franța, Spania și Portugalia.

Pe de o parte, politica britanică urmărea păstrarea statutului Franței de mare putere, încercând în același timp să o mențină inofensivă, suficient de puternică doar cât să reziste dominației Rusiei. Pe de altă parte, britanicii doreau independența Europei Centrale pentru ca aceasta să poată rezista rușilor și republicanilor. De aceea, Prusia și Austria erau considerați ”aliații naturali” ai Marii Britanie, căci cele două state serveau țelurile politicii britanice fără niciun efort din partea Londrei. Astfel, în mod ciudat, Metternich și Palmerston, care ar fi trebuit să se deteste reciproc, urmăreau exact aceleași scopuri și se ajutau reciproc. Atâta vreme cât sistemul lui Metternich funcționa, Europa centrală rămânea independentă atât față de Franța, cât și față de Rusia, iar balanța puterilor în Europa elibera Anglia de angajamentele continentale.

Consecințele revoluțiilor din 1848

Revoluțiile din 1848 au pus capăt acestui sistem. Căderea lui Metternich a fost un dezastru pentru britanici, iar faptul că acesta fusese dat la o parte pentru refuzase să accepte sfaturile englezilor nu servea drept consolare. Se părea că revoluțiile de la 1848 au făcut Franța mai puternică, au slăbit Prusia și au amenințat poziția Austriei ca mare putere. Poate că Napoleon avea dreptate… Deși previziunile sale nu s-au adeverit la acel moment, se părea că nu era vorba decât de o amânare. Pe de o parte, Franța ieșise din anul revoluționar cu un nou Bonaparte la conducere care urmărea destrămarea sistemului instituit prin tratatele de pace din 1815 și restaurarea dominației Franței asupra continentului. Pe de altă parte, revoluțiile din Europa Centrală – Germania, Italia, Ungaria – au putut fi înăbușite doar cu ajutor rusesc. Până în 1859, Franz Joseph al Austriei și Frederic al IV-lea al Prusiei păreau să fi devenit dependenți de Rusia nu doar din cauza asemănărilor ideologice ale regimurilor, dar și din cauza inabilității lor de a-și păstra puterea monarhică altfel decât cu ajutorul țarului.

Înăbușirea revoluțiilor cu ajutorul Rusiei a avut un efect profund asupra opiniei publice britanice. Înainte de 1848, frica de Rusia se manifesta doar la nivel diplomatic; după 1848, liberalii s-au alăturat radicalilor continentali începând să privească Rusia ca pe tiranul Europei. Războiul împotriva Rusiei era considerat ca preliminar oricărui alt succes altundeva. În cercurile radicale exista convingerea că Palmerston era pe lista de plată a rușilor, dovadă fiind reticența sa de a începe ”războiul de eliberare”. Această teorie poate fi întâlnită și în eseurile scrise de Marx cu privire la chestiunea orientală. Însă în afara cercurilor radicale, până în primăvara lui 1853, în Anglia persista încă frica de Franța. Această credință că britanicii erau mai preocupați de Belgia decât de Turica a fost unul din factorii care l-au făcut pe Țarul Nicoale să acționeze atât de neglijent și provocator în mai 1853.

Încrederea în sine a rușilor se mai baza și pe alți factori. La sfârșitul lui 1852 în guvernul englez se născuse o coaliție sub conducerea Lordului Aberdeen; acesta era un conservator care nu privea cu ochi buni ostilitatea radicală vis-a-vis de Rusia. În plus, Aberdeen avea încredere în Țar și o mare neîncredere față de Napoleon al III-lea. Dacă Aberdeen ar fi reușit să-și impună poziția, războiul Crimeii nu ar fi avut loc. Rusia și-ar fi întârit pozițiile în Imperiul Otoman și atitudinea reacționară față de Europa, iar Marea Britanie s-ar fi consolat preluând Egiptul. Soluția ar fi fost, poate, una rezonabilă. Însî Aberdeen a fost blocat de colegii săi liberali, Palmerston și Russell, ambii în relații bune cu Franța și, deși nu erau neîncrezători față de țar, ei doreau să impună o limită avansului Rusiei în Europa. Russell fusese prim-ministru, Palmerston avea să ocupe în curând aceeași funcție; ambilor le era clar că o atitudine fermă în fața Rusiei avea să le aducă bile albe în ochii publicului. De asemenea, dacă Palmerston și Russell și-ar fi impus politica, nu ar mai fi existat niciun război. Rușii s-ar fi dat la o parte din fața chestiunii orientale și ar fi așteptat o ocazie mai favorabilă. Însă războiul a izbucnit din cauza unui amestec de împăciuire întotdeauna ranchiunoasă și fermitate venită întotdeauna prea târziu.

Napoleon al III-lea era singurul care dorea izbucnirea unui război

Totuși, trebuie avut în minte un fapt foarte important: nici Țarul, nici guvernul britanic nu-și doreau războiul. Cel care și-l dorea era Napoleon al III-lea, care credea că un conflict continental avea să schimbe structura existentă în Europa. Astfel, Marea Britanie s-a implicat în război pentru a păstra balanța puterilor; Napoleon al III-lea pentru a distruge această balanță și pentru a face loc dominației franceze. Totuși, Napoleon al III-lea nu și-ar fi dorit un război în est, ci unul în Polonia, Italia sau pe Rin. Pe de altă parte, el presupunea că a învățat ceva din eșecul unchiului său. El credea că marea greșeală a lui Napoleon fusese că intrase în conflict cu Anglia; astfel, cheia succesului său era să se alieze cu englezii, și de aceea a profitat de războiul din Crimeea pentru a obține această alianță. Pe termen lung însă, lui Napoleon al III-lea i-a folosit această alianță cu Marea Britanie atât cât i-a folosit unchiului său războiul cu aceeași țară, adică mai deloc (doar dacă ne gândim că e mai bine să mori la Chislehurst decât în exil în Sf. Elena).

Până în vara lui 1853, Franța, Rusia și Marea Britanie se apropiau din ce în ce mai mult de război, fiecare pe căi diferite. Țarul, deși nu avea planuri clare privind cum avea să se impună în Turcia, devenise prea încrezător în sine; văzând Prusia și Austria ca pe niște sateliți impunători, el a presupus că-și poate etala prestigiul la Constantinopol fără niciun risc. Când și-a dat seama că adoptase atitudinea greșită, Țarul s-a simțit amenințat de otomani. De aceea, rușii consideră războiul din Crimeea un război defensiv. Guvernul britanic, lipsit și el de planuri atent gândite, nu dorea să-l lase pe Țar să obțină ce dorea și, în nerăbdarea de a câștiga alianța cu Franța, a fost chiar mai fermă decât Napoleon al III-lea se aștepta sau și-ar fi dorit. Împăratul francezi urmărea să zdruncine prestigiul Rusiei și să-l dezvolte pe al său, dar cel mai mult își dorea să țină pasul cu britanicii care, din același motiv, accelerau constant ritmul, până când cele două flote au pătruns în Marea Neagră mai mult pentru a-și demonstra bunacredință și entuziasmul ca aliați decât pentru a se opune Rusiei.

De fapt, când flotele britanică și franceză au intrat în Marea Neagră spre sfârșitul anului 1853, războiul, deși încă nu începuse, părea deja a fi câștigat, cel puțin din perspectiva motivelor (sau pretextelor) inițiale de a merge la război. Țarul, văzând că Anglia și Franța aveau să i se opună, era gata să renunțe la pretențiile sale față de Imperiul Otoman. Însă aliații occidentali nu au fost mulțumiți. Având opinia publică incitată și resursele mobilizate, ei doreau o decizie clară, nu doar retragerea pretențiilor rusești. Problema se punea în următorul fel: rușii renunțaseră la pretenții din cauza venirii flotelor britanică și franceză în Marea Neagră. Cum puteau aliații preveni ca, odată ce-și retrăgeau flotele, rușii să nu-și reia cererile față de turci?

Problema a avut o latură diplomatică și una militară. Problema militară era cum să ajungă la ruși pentru a obține pe terenul lor o victorie militară ce le permitea impunerea termenilor necesari pentru menținerea securității continentale. Problema diplomatică era că englezii și francezii încă nu-și dădeau seama ce termeni trebuiau să impună Rusiei după înfrângerea acesteia. Pe tot parcursul războiului, cei doi aliați n-au reușit să pună la punct un plan clar. Uneori, au încercat să conceapă termeni de armistițiu care să facă înfrângerea decisivă inutilă; alteori, visau la o victorie zdrobitoare care să-i scutească de problema elaborării unor termeni de pace acceptabili.

În fond, problema nu avea nicio soluție. Puterile occidentale nu puteau obține singure o victorie decisivă și durabilă în fața Imperiului rus și nici nu puteau, odată învinsă Rusia, elabora condițiile care să asigure blocarea definitivă a expansiunii sale. Era însă o cu totul altă situație dacă Austria și Prusia ar fi putut fi atrase în război. Astfel, cea mai importantă decizie a venit din partea celor două puteri germane care au decis să rămână deoparte. Poziția acestora a stat practic la baza războiului și a făcut ca sfârșitul acestuia să fie neconcludent. Până la începutul lui 1854, Țarul vedea în Prusia și Austria două state-satelit pe care se putea baza, dependente de sprijinul lui. Însă atunci când a ajuns ca el să depindă de sprijinul lor, Austria și Prusia au încetat a mai fi sateliți. Din acel moment, el nu mai putea ține Franța departe de Orientul Apropriat prin amenințarea Prusiei dinspre Rin sau a Austriei dinspre Italia.

Cum au ajuns două state neutre să decidă soartea războiului și să profite de pe urma sa

Franța și Anglia au crezut că cele două state germane – considerate ”a treia forță” – le-au luat partea și că o gravă înfrângere a Rusiei era inevitabilă. Cu siguranță că o coaliție a tuturor Marilor Puteri europene împotriva Rusiei ar fi dus la excluderea acesteia din Europa, poate chiar ar fi distrus-o în calitatea ei de mare putere. Polonia ar fi fost repusă în drepturi, securitatea Imperiul Otoman asigurată, iar Napoleon al III-lea ar fi devenit stăpânul Europei. Însă acest rezultat era, din perspectiva Prusiei și Austriei, încă și mai indezirabil decât dominația rusească asupra otomanilor. În timp ce puterile occidentale doreau o soluție clară, puterile centrale urmăreau exact contrariul și, în cele din urmă, au obținut ce doreau.

Prusia avea avantajul de a fi indiferentă față de afacerile orientale; era însă interesată de echilibrul european. Neutralitatea ei a fost una într-adevăr imparțială. Singurul ei țel era de a se asigura că pământul prusac nu va deveni teatru de război. Atitudinea Prusiei a mulțumit Rusia și i-a câștigat recunoștința. Însă dacă Prusia nu le-a promis nimic puterilor occidentale, nici nu le-a dezamăgit. La sfârșitul războiului, Prusia nu a fost invitată, în primă fază, la congresul de pace de la Paris. Însă ceea ce a părut a fi la început o umilire s-a dovedit a fi ulterior un câștig enorm pentru Prusia care a profitat de pe urma neimplicării sale în certurile altora.

Politica Austriei arată dezavatanjele unei neutralități supărătoare pentru ambele părți. Dacă Prusia a ales neutralitatea din indiferență, Austria a mers pe cartea aceasta pentru că era prea adânc implicată în problema în cauză. Avea propriile motive pentru a se opune Rusiei. Controlul Rusiei asupra gurilor Dunării, unde rușii se stabilesc în 1853, bloca una din cele mai importante artere economice ale Austriei. Scopul politicii austriece era deci de a-i elimina pe ruși din Țările Române pentru a le lua locul. Dar existau și factori ce puteau complica lucrurile: dacă Austria intra în război de partea occidentalilor, ar fi avut suferit de pe urma luptelor. În plus, o victorie a coaliției ce ar fi eliminat complet Rusia din Europa ar fi fost un succes al lui Napoleon al III-lea ce ar fi pavat drumul pentru punerea în practică a principiului naționalităților. Austria ar fi câștigat gurile Dunării la un preț prea mare, căci ar fi pierdut teritoriile italiene. Însă în același timp, se temea să nu favorizeze Rusia pentru ca francezii să nu exploateze pretențiile italienilor împotriva sa. Rezultatul a fost că Austria a adoptat cea mai proastă politică posibilă. L-a ofensat atât pe Țar, refuzând să-i promită o neutralitate favobrailă, cât și pe englezi și francezi refuzând să intre în război. Practic, austriecii și-au scos neutralitatea la licitație, reușind doar să-i întoarcă și pe ruși, și pe francezi și englezi împotriva sa.

Războiul propriu-zis

Prima fază a războiului Crimeii a fost cea în care Anglia și Franța au crezut că pot atrage în război Austria și Rusia. Această fază a durat până în vara anului 1854, când neutralitatea Prusiei era asigurată, iar cea a Austriei încă nesigură. Urmează apoi faza propriu-zisă a războiului, cu toate gafele și problemele ce i-au șocat pe contemporani. Toată confuzia avea o cauză simplă: cum puteau aliații să ajungă la ruși când se interpunea între ei imensa zonă neutră a Europei Centrale? Aceștia sperau că rușii vor rămâne în Țările Române pentru a-i putea învinge acolo; însă rușii s-au retras de aici în iulie 1854. Astfel, s-a luat decizia atacului asupra Sevastopolului, baza navală din Crimeea considerată a fi vulnerabilă în fața unei operațiuni amfibie. Practic, a fost necesar aproape un an de lupte și mobilizarea armatelor la scară continentală pentru a asigura succesul acestei căi de atac.

Puterea Rusiei în Orientul Apropriat stătea în poziția sa geografică; puterea ei în echilibrul european stătea în armată. Puterea navală din Marea Neagră era o chestiune secundară și putea fi oricând pusă la încercare dacă flotele britanice sau franceze, sau chiar doar flota britanică, treceau Strâmtorile. Dacă rușii abandonau Sevastopolul și izolau militar Crimeea, Aliații ar fi obținut doar un succes de prestigiu, fără ca Rusia să fie mai slabă ca înainte. În cele din urmă, ei ar fi fost nevoiți să se retragă din Marea Neagră, iar rușii și-ar fi reluat presiunile asupra otomanilor. Dar monarhia autocratică depinde foarte mult de prestigiu. Țarul nu înțelegea că dacă aliați nu reușeau să-l învingă, însemna că el iesea câștigător. Însă oricâte eforturi ar fi depus la Sevastopol, el nu-i putea învinge pe inamici. Întotdeauna puterea militară a Rusiei a stat în posibilitatea ei de a se retrage; mai mult decât o alegere conștientă, această retragere i-a fost mai mereu impusă de inamici. În războiul din Crimeea, Țarul le-a oferit puterilor maritime un convenabil câmp de luptă pe care altfel acestea nu l-ar fi găsit. În loc să se retreagă, armatele rusești de la Sevastopol au fost întârite, iar Rusia s-a epuizat singură încercând să facă față unor mari puteri maritime.

La acel moment, aliații au fost nemulțumiți că nu au reușit să cucerească Sevastopolul printr-o lovitură rapidă în 1854. Însă dacă ar fi făcut-o, astăzi nu am mai vorbi de războiul Crimeei. Esența conflictul nu era de a cuceri un loc anume, ci de a distruge, sau cel puțin de a slăbi, puterea militară a inamiciului. Acel an de lupte de la Sevastopol a reușit să facă tocmai acest lucru. Armatele rusești au fost foarte slăbite, prestigiul militar al Rusiei a avut de suferit și, cel mai important, resursele economice ale imperiului au fost forțate la maxim. I-a trebuit Rusiei o generație să se recupereze după efortul din Crimeea, timp în care echilibrul european a fost refăcut fără interferența rușilor.

Consecințele războiului și problema construirii unui nou echilibru european

Înfrângerea armatelor țariste și slăbirea puterii Rusiei au fost adevăratul rezultat al războiului din Crimeea, însă era un rezultat prea vag pentru a-i satisface pe membrii coaliției. Victoria lor trebuia tradusă într-un tratat de pace, însă ei nu știau prea bine ce termeni ar trebui să conțină acest tratat. Ca și în alte ocazii, puterile occidentale știau împotriva cui luptă, nu pentru ce luptă. Ei luptau împotriva Rusiei și adevărata lor dorință era ca Rusia să dispară sau să devină un modest membru al lumii dominate de englezi și francezi. Napoleon al III-lea era dispus să accepte o situație de acest gen. La căderea Sevastopolului, el a propus guvernului britanic un program potrivit căruia Rusia trebuia alungată din Europa și distrusă ca Mare Putere. Acest program era unul de reconstruire a unor state naționale – cu Polonia în frunte – și ar fi transformat Franța în principala putere europeană. Însă englezii aveau în minte exact opusul: doreau să distrugă supremația Rusiei în Europa fără a o înlocui cu cea franceză. În plus, spre deosebire de francezi, erau dispuși să continue războiul până când găseau o soluție satisfăcătoare. A urmat însă un compomis care a pus capăt războiului fără ca Franța și Marea Britanie să-și îndeplinească țelurile.

Nu putem însă spune că războiul Crimeii nu a realizat nimic sau că tratatul de pace nu a avut un rol important. Pe lângă slăbirea puterii Rusiei, războiul a avut două realizări majore, una care a durat aproape 80 de ani, iar cealaltă cincisprezece. Rezultatul cu efecte mai îndelungate a fost independența Țărilor Române, eliberând gurile Dunării atât de controlul rus, cât și de cel austriac. Rușii se retrăseseră aici în iulie 1854, iar austriecii le-au luat locul. Însă ei nu au fost dispuși să renunțe la Italia de dragul principatelor dunărene, astfel că acestea au devenit un stat-tampon între interesele rusești și cele ale puterilor centrale, situație ce a durat practic până în vremea lui Hitler și Stalin.

Realizarea cea mai apreciată a tratatului de la Paris a fost neutralizarea Mării Negre. Rusiei i s-a interzis să aibă o flotă în Marea Neagră sau să-și refacă arsenalul naval. Aceleași restricții au fost aplicate și otomanilor, dar din moment ce ei puteau păstra flota în Marea Marmara, puteau oricând să preia controlul Mării Negre pe timp de război. Clauzele de neutralizare din tratatul de Paris le-au precedat pe cele privind demilitarizarea Renaniei impusă la Versailles și, în cele din urmă, s-au dovedit a fi la fel inutile. Să spunem că Rusia le-a acceptat pentru că se temea de Anglia și Franța; în acest caz, avea să le încalce când această teamă dispărea. O altă variantă ar fi că Rusia a acceptat aceste clauze pentru că renunțase la vechea politică și la agresiunile față de Imperiul Otoman; în acest caz, ele erau inutile.

Englezii și francezii nu aveau să-și țină flotele în Marea Neagră pe termen lung și, de fapt, nici nu se știa dacă înțelegerea dintre ele va rezista prea mult timp. De aceea, Marea Britanie și Franța au încercat să obțină de la ruși promisiunea că vor continua să se comporte ca și cum flotele lor ar fi încă în Marea Neagră. Însă un tratat de pace definește condițiile din prezent și nu pe cele din viitor, după cum au demonstrat-o rușii 15 ani mai târziu când au repudiat clauzele privind Marea Neagră. Doctrina britanică a sfințeniei tratatelor a fost confirmată doar de o conferință-pretext ținută la Londra, la care Marile Puteri nu au făcut altceva decât să confirme și să accepte ceea ce Rusia făcuse deja. Clauzele neutralității le-au oferit englezilor și francezilor o lecție ce a fost ignorată în 1919, anume că dacă dorești perpetuarea unei victorii militare, trebuie păstrată și balanța forțelor care au obținut acea victorie.

Pe scurt, Războiul Crimeii a fost un război fără o decizie postbelică clară, dar tocmai în acest fapt stă importanța sa. Deși puterea Rusiei nu a fost distrusă, influența ei în Europa s-a diminuat – temporar. Deși prestigiul Franței a crescut, ea nu a devenit din nou puterea dominantă de pe continent. Napoleon al III-lea credea că și-a deschis calea pentru a remodela Italia și Germania după bunul plac, însă s-a dovedit că cele două țări s-au remodelat singure și au făcut-o împotriva sa.

Adevărații câștigători

Cavour și Bismarck, și nu Napoleon al III-lea, au fost adevărații câștigători ai războiului Crimeii. Lecția oferită de acest conflict este că într-un război dintre Rusia și Vest, țările care se mențin deoparte au cel mai mult de câștigat. Atunci, după 1856, Prusia rămasă neutră s-a impus în spațiul german și a pus bazele celui de-al doilea reich. Pentru englezi, războiul din Crimeea, deși atât de neconcludent, a fost mai puțin dezamăgitor decât pentru Napoleon al III-lea. Cei doi aliați urmăriseră să slăbească puterea Rusiei și au reușit să o facă. Ulterior, și-au imaginat că au oferit Imperiului Otoman șansa de a se reforma și au fost dezamăgiți când au văzut că acesta nu a reușit să se schimbe. Totuși, englezii au avut ceva de câștigat: balanța puterilor a fost refăcută și Marea Britanie nu a fost nevoită să mai intervină pe continent pentru următorii 60 de ani, păstrându-și puterile pentru construirea marelui imperiu colonial.

sursa: historia.ro