Pe 13 februarie poetul, prozatorul şi dramaturgul Petru Cărare și-a sărbătorit ziua de naștere.

Partea cea mai durabilă a scrisului lui Cărare sunt parodiile, unde autorul îşi demonstrează talentul de a „imita” cu fidelitate modul poetic al unor autori (A. Lupan, N. Costenco, Em. Bucov, P. Cruceniuc, A. Busuioc, Grigore Vieru, V. Romanciuc etc.) şi de a plăsmui din interiorul tiparului împrumutat creaţii pro­prii, uneori superioare. Cărare şi-a adunat schiţele şi nuvelele în Zodia musafirului (1970) şi Între patru ochi (1979). A semnat şi un volum de Comedii (1988).

Petru Cărare a scris puțin, dar dens. Pentru poezia Scrisoare mamei, publicată în anii șaizeci ai secolului trecut, el a fost exilat mai departe de capitală, în codrii Teleneștilor. Probabil, că în surghiun a plămădit cartea Săgeți, apărută în anul 1972 la Editura ”Cartea Moldovenească”. A fost vreo două zile și în librării, pe urmă a fost strânsă de peste tot: din biblioteci, de pe la depozite. Avea un tiraj de 14000 de exemplare, tiraj dublu și cu onorariu solid. Numai că un cenzor vigilent, i se cunoaște și numele, dar să-l lăsăm să se odihnească în lutul patriei, a găsit în  Săgeți și niște vârfuri de lance otrăvite.  Cică insul cu pricina a telefonat direct la Secția de propagandă și agitație a comitetului central al partidului comunist și până în seară au zburat și niște capete nevinovate.  A fost concediat Octavian Şauga, redactorul cărții, care s-a pierdut mai apoi printre boschetarii târgului, pentru că devenise persona non grata.

Ziceam de surghiunul lui P. Cărare. Îl descifrăm și în poezia Bădița Ion, dedicată vărului Ion: ”De-un an nu-mi mai scrie/ Bădița Ion/ Să n-aibă hârtie?/ Să n-aibă creion?// Ba are hârtie/ Și are creion–/ Adresa nu-mi știe/ Bădița Ion.// De-un an, vai de mine,/ Tot vreau să i-o spui,/ Dar n-o știu, vezi bine,/ Nici eu pe a lui.// De-atâta nu-mi scrie,/ Nu-mi face plocon./ Pe unde să fie/ Bădița Ion?”

Dar nu asta i-a bulversat pe potentații zilei. Este în carte un capitol intitulat De dincolo de noi, care e ”din jungla deasă a capitalului”.

La prima vedere aceste poezii par a fi nevinovate, criticând capitalismul muribund și imperialismul putred. Iată doar câteva mostre.

Medievală

”Vrem pace!”—strigăm noi.

”Vrem pace!”—strigați voi.

Și ne pregătim de război

Și noi,

Și voi.

Și cum să nu-i pui pe jăratic pe bieții lucrători de partid, când li se spune pe de-a dreptul cine sunt, deși poezia are și un subtitlu Din jungla colonialismului, e clar ca bună ziua că-i vorba despre meleagurile noastre.

Oaspe nepoftit

(din jungla colonialismului)

Noi avem un hoț în casă,

Noi cu hoțul stăm la masă,–

Ne-a ieșit mai ieri în cale

Cu idei și cu pistoale,

Ș-acum să ne ia se-ndură

Și bucata de la gură.

Și-ncă altă noutate:

Ești dator să-i spui și frate.

Dar să-i dai în loc de pită—

Un calup de dinamită!

Desprindem și alte titluri la fel de îndrăznețe pentru acele vremuri  Înstrăinare, Problema glontelui din spate, Să fie drumul cât de lung.

Atâtea banchete și zaiafeturi se fac pe la curțile noastre împărătești și nimeni nu-și amintește, că la Ciocana, într-un bloc uitat de lume și de adevăr, își duce viața de azi pe mâine, un mare scriitor, cu o pensie de colhoznic sărac. Numai la parastase știm să vorbim frumos și s-o facem pe filantropii.

Ion Proca