Ramona Strugariu, o româncă stabilită în Bruxelles care transmitea, de alegeri, o scrisoare emoţionantă despre cozile de la vot, revine cu o epistolă. De această dată, românca a scris un mesaj de „la mulţi ani” pentru ţara de care îi e dor, o scrisoare aniversară adresată „celui mai drag prieten”.

Pentru că s-a vorbit mult în ultimele săptămâni despre cetăţenii care şi-au „luat ţara înapoi”, Ramona îi explică ei, ţării, de ce au stat, de fapt, sute de mii de români la coadă în 2 şi 16 noiembrie. Au sperat că vor fi luaţi ei înapoi: „M-am gândit mult şi cred că, de fapt, noi n-am stat lipiţi de cabinele secţiilor de vot, n-am ieşit în stradă ca să te luăm înapoi. Unde să te luăm? Tu eşti bine acolo unde eşti, cu munţii şi marea ta, cu oamenii tăi liberi şi frumoşi, care ştiu să lupte pentru valori şi care au învăţat despre tine mai mult decât cei care vorbesc în numele tău, fără să te cunoască. Nu, noi am stat precum nebunii în ploaie şi frig ca să ne iei tu înapoi. Ca noi, sau măcar copiii noştri, să se poată întoarce acasă. Acasă aşa cum numai noi ştim că poţi tu să fii”. Citiţi, mai jos, scrisoarea integrală a Ramonei Strugariu pentru România, de Ziua Naţională, pe care vă invităm să o redistribuiţi.

„Mamă, ieşi, ce faci? N-ai ajuns încă, au votat toate cimitirele din Olt! Ştiu că eşti bătrână şi mergi mai încet, dar hai ! Ia-o şi pe ţaţa Floarea, vecina, să nu vă fie urât!”. Asemenea mesaje ne povestea Ramona Strugariu, o româncă stabilită cu soţul ei în Bruxelles, că se transmiteau acasă, în 16 noiembrie, în timp ce mii de români aşteptau să voteze pentru noul preşedinte al României.

Mesajul s-a auzit. Au votat şi mamele, şi fiii, indiferent de colţul ţării sau al lumii în care i-a găsit ziua votului. S-a votat cu supărare la aceste alegeri, cu lacrimi în ochi în cazul unora şi zâmbet pe buze, în cazul altora. Mai presus de orice, s-a votat cu speranţă, cum ar trebui să se întâmple la orice scrutin democratic, că fiecare ştampilă pusă e o cărămidă pentru clădirea unui viitor mai bun.

Ce a rămas, însă, la două săptămâni de la această speranţă, când românii, şi cei care au votat, şi cei care, din varii motive, nu au făcut-o, îşi sărbătoresc ţara pe care şi-au cerut-o înapoi? Dacă vom căuta răspunsul într-o nouă scrisoare pe care Ramona Strugariu o trimite, prin intermediul ziarului gândul, acasă, am putea spune că există în continuare motive pentru a fi încrezători, căci încă există tineri români care îşi iubesc ţara ca pe „un drag prieten” şi cred că poate fi mai frumoasă şi mai demnă. Oricare dintre aceşti tineri reprezintă ei îşi un motiv de speranţă, pentru că ei reprezintă viitorul românesc.

„Îţi scriu despre noi, că suntem bine, că ne trezim dimineaţa, devreme, gândindu-ne la tine şi la cei de acasă. Să nu-ţi faci griji, suntem puternici şi hotărâţi, suntem întregi şi liberi, suntem trecuţi prin de toate, poate că marea noastră slăbiciune eşti tu, dar asta nu poate decât să ne motiveze să continuăm ce am început”, îi scrie Ramona ţării, de Ziua Naţională. Ea are un mesaj şi pentru cei au făcut din România „o ţară a oamenilor trişti şi îngânduraţi”: „vor purta pe umeri toată responsabilitatea furtului, incompetenţei, nepăsării şi umilinţei la care te-au spus, până la ultimul lor gest”.

Şi pentru că României i s-a spus de atâtea ori, în ultimele săptămâni, că e luată înapoi de cetăţenii ei, Ramona îi explică felul în care vedea ea lucrurile: „M-am gândit mult şi cred că, de fapt, noi n-am stat lipiţi de cabinele secţiilor de vot, n-am ieşit în stradă ca să te luăm înapoi. Unde să te luăm ? Tu eşti bine acolo unde eşti, cu munţii şi marea ta, cu oamenii tăi liberi şi frumoşi, care ştiu să lupte pentru valori şi care au învăţat despre tine mai mult decât cei care vorbesc în numele tău, fără să te cunoască. Nu, noi am stat precum nebunii în ploaie şi frig ca să ne iei tu înapoi. Ca noi, sau măcar copiii noştri, să se poată întoarce acasă. Acasă aşa cum numai noi ştim că poţi tu să fii”.

Românca alătură mesajului pentru România şi un mesaj pentru preşedintele ales, Klaus Iohannis: „Domnule Preşedinte, mi-a rămas în minte, acum câţiva ani, un titlu de carte care e cutremurător, „Bulversarea valorilor”, o premoniţie, la vremea aceea, care s-a adeverit cu vârf şi îndesat. Îndrăznesc să afirm, în mod public, în numele încrederii pe care v-am acordat-o, că titlul mandatului dumneavoastră (şi, poate, al unei alte cărţi) ar trebui să fie Restaurarea valorilor. Vă propunem această deviză a programului dumneavoastră politic. Vă rugăm să începeţi cu oamenii care, prin numire, se pregătesc să vă fie aproape”.

Ramona Strugariu s-a stabilit în urmă cu cinci ani la Bruxelles, când soţului i s-a oferit un contract la Consiliul UE. Strugariu, în vârstă de 35 de ani, a lucrat ca project manager la Ministerul Justiţiei, pe proiecte din fonduri bilaterale. Acum, lucrează pentru British Council, dar speră că într-o zi se va întoarce în România. „Nu suntem stabiliţi definitiv aici. Eu personal sper că ne vom întoarce cândva într-o Românie normală”, ne-a spus ea.

Citiţi, în continuare, scrisoarea integrală a Ramonei Strugariu, cu ocazia Zilei Naţionale.

„La mulţi ani, România!

Draga mea, astăzi îţi scriu ţie, îţi scriu ca celui mai aproape şi drag prieten, ca celui de care ţi-e dor în fiecare secundă,pe care o simţi cum trece, atunci când eşti departe, prin toate măruntaiele tale, îţi scriu ca şi cum nu mi s-ar mai fi întâmplat nicicând să stau faţă în faţă cu o epistolă de dragoste, iar acum revărs pe hârtie toate lucrurile de care e plin sufletul meu.

Îţi scriu despre noi, că suntem bine, că ne trezim dimineaţa, devreme, gândindu-ne la tine şi la cei de acasă. Să nu-ţi faci griji, suntem puternici şi hotărâţi, suntem întregi şi liberi, suntem trecuţi prin de toate, poate că marea noastră slăbiciune eşti tu, dar asta nu poate decât să ne motiveze să continuăm ce am început. Vrem să le promitem celor care au făcut din tine o ţară a oamenilor trişti şi îngânduraţi, care îşi măsoară paşii şi, uneori, vorbele, cu teamă să nu-şi piardă un loc de muncă sau să le facă rău celor dragi, că vor purta pe umeri toată responsabilitatea furtului, incompetenţei, nepăsării şi umilinţei la care te-au supus, până la ultimul lor gest.

Au făcut o greşeală, domniile lor. S-au năpustit în această ecuaţie cu multe necunoscute, numită politică, fără să-i cunoască etimologia. Au transformat-o într-un joc al intereselor personale, al minciunii şi demagogiei, al dosarelor de corupţie şi trafic de influenţă, al dispreţului faţă de tine. Au uitat, sau poate că n-au ştiut niciodată, că zoon politikon suntem noi, cei pe care pretind că îi reprezintă. Noi, animalele sociale preocupate de bunul mers al cetăţii. Ce aţi sperat, stimate domnule prim-ministru, stimaţi guvernanţi? Să ne comportăm conform unei jumătăţi de definiţie? Să credem orbeşte discursuri populiste pline de promisiuni despre pensii? Să ştiţi că noi, toţi, nu trebuie să facem politică – în sensul pe care îl daţi dumneavoastră termenului – ca să ne pese de această cetate, care se numeşte România, nu Dubai, nici Beijing. E suficient să dăm dovadă de bun simţ şi de civism, aşa cum am făcut-o la aceste alegeri. E suficient să ne intre în sânge, ca spălatul pe dinţi, dimineaţa. Să ne-o scriem pe oglinzile de la baie: CIVISM = atitudine, reacţie, devotament de care dă dovadă un bun cetăţean. Civismul şi politica merg mână în mână, stimaţi domni, sunt lucruri care se învaţă în manualele de educaţie civică, nu la doctorat. Mai mult decât atât, civismul (sau absenţa lui) clădeşte istoria politică, să nu care cumva să uitaţi!

Îţi mai scriu, România, pentru că ai un preşedinte nou, pe care l-am ales împreună, cu sufletul deschis spre mai bine. Lui vreau să-i adresez aceste cuvinte, în zi de sărbătoare a ţării pe care o reprezintă acum. Domnule Preşedinte, mi-a rămas în minte, acum câţiva ani, un titlu de carte care e cutremurător, „Bulversarea valorilor”, o premoniţie, la vremea aceea, care s-a adeverit cu vârf şi îndesat. Îndrăznesc să afirm, în mod public, în numele încrederii pe care v-am acordat-o, că titlul mandatului dumneavoastră (şi, poate, al unei alte cărţi) ar trebui să fie Restaurarea valorilor. Vă propunem această deviză a programului dumneavoastră politic. Vă rugăm să începeţi cu oamenii care, prin numire, se pregătesc să vă fie aproape, să continuaţi cu statul de drept şi principiul separaţiei puterilor în stat, cu structura Guvernului României şi modelul politic pe care îl afişează cel care conduce (încă) acest guvern, cu principiile organizării şi funcţionării Parlamentului şi, mai ales, cu cine, dintre cei aflaţi acolo, ne reprezintă cu adevărat. Pentru că cei vizaţi în dosare penale sau, mai grav, infractori condamnaţi (unii eliberaţi, deja, sau în curs de eliberare), care deţin în acest moment demnităţi şi funcţii publice nu ne reprezintă, domnule Preşedinte. Vă rugăm să susţineţi apelul pe care îl adresăm tuturor celor care sunt implicaţi politic (indiferent de partid) şi târăsc după ei cazuri grele de încălcare a justiţiei, tuturor celor care îşi dispreţuiesc cetăţenii, celor care aduc prejudicii, nu beneficii, fiecăruia dintre noi şi imaginii ţării pe care se bat cu pumnul în piept că o apără şi că îi fac numai bine: să plece! Să aibă eleganţa unui gest nobil precum demisia şi să-şi asume responsabilitatea faptelor lor!

În sfârşit, îţi scriu, draga mea, în numele bunicilor mei, care nu mai sunt printre noi, şi al fiului meu, care zâmbeşte lângă mine, în timp ce aşez aceste rânduri, şi îmi spune că îi este dor de zăpadă şi de România. Bunicul soţului meu – unul dintre bunicii de care vreau să-ţi vorbesc – a fost prizonier de război, în Siberia, timp de 10 ani. Un an şi jumătate şi l-a petrecut legat de o scândură, cu coloana vertebrală ruptă. L-au crezut mort la început, dar a supravieţuit datorită căldurii provenite de la mormanele de cadavre din jur. Când a revenit în ţară, după 10 ani, l-au luat nişte oameni de mână şi l-au dus să-i arate crucea lui, din cimitir, fiindcă nimeni n-ar fi crezut, vreodată, că se va întoarce. Un singur lucru l-a ţinut viu, acolo: dragostea pentru tine. Nu te-a urât niciodată pentru tot ce a suferit, ba, dimpotrivă, te-a iubit până la ultima suflare şi a luptat într-un război, ca să te apere. Bunicul meu, tatăl mamei mele, a fost dat afară din şcoală la 14 ani, pe motiv că era fiu de chiabur, a muncit pe şantiere, în frig, tot de la vârsta aceea. Nici el nu ţi-a purtat pică, nu ţie, doar comunismului şi minciunii. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit de pe buzele lui au fost ‘vă rog să mă duceţi acasă’.

Acasă, ţară dragă. Vocile multora dintre noi s-au făcut auzite,de departe, de pe alte meleaguri, atunci când am spus că vrem să ne luăm ţara înapoi. M-am gândit mult şi cred că, de fapt, noi n-am stat lipiţi de cabinele secţiilor de vot, n-am ieşit în stradă ca să te luăm înapoi. Unde să te luăm ? Tu eşti bine acolo unde eşti, cu munţii şi marea ta, cu oamenii tăi liberi şi frumoşi, care ştiu să lupte pentru valori şi care au învăţat despre tine mai mult decât cei care vorbesc în numele tău, fără să te cunoască. Nu, noi am stat precum nebunii în ploaie şi frig ca să ne iei tu înapoi. Ca noi, sau măcar copiii noştri, să se poată întoarce acasă. Acasă aşa cum numai noi ştim că poţi tu să fii.

La mulţi ani, România ! Să fii binecuvântată şi demnă, aşa cum ţi se cuvine. Îţi promitem să te ocrotim, până la capăt”.

Sursa: gandul.info