Ieri am fost să-l văd pe unchiul Andrei în Penitenciarul nr. 13. Ne-am folosit de dreptul oferit de lege de a ne vedea o dată pe lună. Despre cum decurge o așteptare la Penitenciarul nr. 13 și cum arată sala în care mame bătrîne plîng pe umărul fiilor, copii de vîrstă preșcolară nu se lasă smulși din mîinile galbene ale taților-infracori, unde tineri îndrăgostiți se sărută făcînd abstracție de restul, sau oameni de afaceri discută viitorul acestei țări care a devenit o afacere, am mai scris.
Ceea ce m-a frapat de această dată a fost amabilitatea angajaților penitenciarului: fără strigăte, fără umiliri, fără aroganța care îi face pe locotinenți să pară niște generali, niște miniștri, niște oameni mari-mari care atunci cînd strigă la tine începe să-ți pară că de ei depinde toată viața ta. Dar de această dată toți erau amabili. Moldovenii știu, dacă un polițist este amabil înseamnă că el are probleme. Ce fel de probleme aveau protagoniștii noștri nu se știe, dar erau amabili.
După primul șoc, a urmat al doilea: de îndată ce s-a deschis ușa grea cu gratii care dă în prima curte a penitenciarului, am văzut două uși noi, una termopan cu sticlă, alta de fier, chinezească, de parcă ar fi fost o ușă de apartament moldovenesc. Ușa de carton cu zeci de straturi de vopsea albastră pe ea nu mai era. Mi-am ridicat ochii și am privit gratiile ruginite de după care se vedeau haine puse la uscat. Întreg zidul era la fel de rece privit prin sîrmele încîlcite care acoperă întreaga curte cam cum acoperă ogrăzile moldovenilor vița de vie. Probabil am căzut pe gînduri și m-am uitat prea mult în sus, pentru că îndată a apărut cineva și mi-a zis să intru în celula de așteptare, lăsînd afară doar pe bărbatul cu care intrasem împreună și care aștepta și el să-și vadă ruda. A te uita în sus în penitenciarul nr. 13 este suspect.
Am rămas singur în camera cu ușă nouă.
În camera nouă era un pat nou. Patul nou avea o saltea nouă, acoperită cu o pătură nouă și stătea pe o podea nouă făcută cu gresie nouă. În capătul camerei noi era o ușă nouă pe care cînd o deschideai dădeai într-un WC nou. În WC-ul nou era o masă de tenis nouă, sprijinită de peretele nou.
Nu mai era acum mozaicul din gresie și faianță făcut din adunătură de pușcăriași care îți crea impresia că te afli într-o cameră în care a avut loc o bătaie cu farfurii iar cioburile s-au lipit cu timpul de podea. Nu mai era nici patul vechi cu burta atîrnînd pînă la podea acoperit cu o pătură veche pe care nu voiai să te așezi din două motive: primul, pentru a nu te prăbuși și al doilea, pentru că înțelegeai că e un pat în care s-au întîmplat atîtea lucruri care nu ai vrea să te atingă în vreun fel.
Mai departe a urmat o scenă duioasă. A intrat unchiul Andrei cu statura lui de voleibalist de performanță pe care Dumnezeu a lăsat un cap cu ochi de copil și zîmbet de țăran care nu știe să se prefacă. Acest om mare și puternic, cu o experiență rară în spate, de la parlamentar la manager într-o companie miliardară; care a zburat în majoritatea țărilor lumii, dormind în hoteluri de lux, avînd întrevederi cu 12 președinți de state; care a negociat cu cele mai mari companii petroliere din lume și a obținut credite de sute de milioane de dolari pentru afacerea omului care l-a băgat în pușcărie, s-a așezat pe patul nou ca un copil, săltînd pe salteaua nouă și moale. ”De cînd nu m-am mai așezat pe ceva moale, a zis el zîmbind, apoi și-a ridicat picioaree și s-a întins, ducîndu-și mîinile sub cap, rămînînd așa să asculte ce mai nou se întîmplă în lume…
Sursa: barikada.md