Doi pui de moldoveni, doi ștrengari smoliței, de viță veche, vorba ceea, get – beget coada vacii, adică nu, fără ea, că n-au prea văzut băieții vaci, n-or să le pască pe prisma casei, și grajdul unde să-l pui dacă loc nu-i?…

S-au cunoscut încă înainte de abecedar, la tutun, adică nu la fumat, că-s mici, nu fumează, dar se bucură de dreptul la muncă pe plantație ( ca să folosesc un termen de pe alte continente), drept egal cu al mamelor bucuroase de cîștig. Sunt consăteni, dar nu s-au știut pînă la tutun, că satul e mare și uitat, firește, nu uitat ca pe vremuri, uitat ca azi, de către cei ce-și iau lumea-n cap, că șefii ba îl uită, ba nu-l uită, depinde cînd și cum. Dar despre asta au să afle și Stiopa și Fănică ceva mai tîrziu. Deocamdată se joacă de-a înșiratul frunzelor, un joc nou ca și unele datini. Mamele lor, moldovence amîndouă ca și tații băieților, cîntă în unison „Foaie verde de tutun, traiul nostru-i cel mai bun!” Așa-i  îndeamnă pe băieți la treabă, că așa-i educația – prin muncă și prin diminutive. Habar n-au mamele că prenumele astea dezmierdătoare pot determina unghiuri optice diferite asupra orientării ideologice: una e să-i dai încă din fașe toate șansele să devină un internaționalist combativ și alta e să crești un naționalist cu porniri de instigator. Țărănași amîndoi, dar cu premisele puse încă de pe cînd nu purtau nici chiloței, din considerente pur practice: spre a nu expune sumara vestimentație unor acțiuni nedorite. Cu numele e altceva, treacă – meargă! Mintea moldoveanului cea de la început…

Stiopa și Fănică se joacă de-a înșiratul frunzelor, nu-și fac probleme. Că doar nu numai ei doi au, la unul și același nume, diminutive diferite! Ce, nu-și petrec copilăria fericită la tutun și alți pui de moldoveni? Todirel și Feghișor, Petrică și Pechea, Iliuță și Ilușa, Ionel și Vaniușa… Dar ce te faci cu Ionică, Nicu, Nelu, Ioniță, Ionuț, Ionaș? Care-i, mă, prezumtivul extremist? Ia dă urechea încoace! Nesancționatule!…