Cred că e bine şi necesar să ne luăm, din când în când, o distanţă sanitară faţă de politicul strivitor şi maculant, mai ales cel din Republica Moldova. Un eveniment cultural îţi poate oferi o gură de oxigen care nu este deloc o „ieşire din timp”, un refugiu elitist în faţa problemelor vieţii, dimpotrivă: oferă sursa unor reflecţii asupra defectelor naturii umane şi a viciilor unei societăţi în care politicul, profesat cu cinism, fără scrupule, se opune interesului comunitar şi libertăţii individului.

Pe 25 şi 26 martie curent, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi a oferit un adevărat regal publicului moldovean, în contextul aniversării Unirii Basarabiei cu România, prezentând spectacolul „Un duşman al poporului” – text de Arthur Miller, adaptat după piesa omonimă scrisă de Henrik Ibsen şi inspirată din evenimente reale. Este un spectacol excepţional, care rezonează perfect cu realităţile politice din România şi din Republica Moldova. Pentru că vorbeşte despre corupţie, manipulare, populism, despre conformismul majorităţii şi despre curajul „nesăbuit” al unui om care luptă pentru adevăr, împotriva conspiraţiei generale care se formează în jurul său, doar pentru faptul că spune lucrurilor pe nume.

Într-un orăşel care îşi colectează veniturile dintr-o staţiune balneară, doctorul Thomas Stockmann descoperă că apa din conducte e infestată din cauza unui depozit de deşeuri. Suspiciunile mai vechi îi sunt confirmate de analizele de laborator, pe care i le trimit colegii de la Universitate. Bazându-se pe aceste teste şi pe cercetările proprii, doctorul Stockmann redactează un raport în care recomandă administraţiei oraşului schimbarea sistemului de canalizare a apei, ca singură posibilitate de a preveni o epidemie în masă. Familia, prietenii îl încurajează. Thomas e înaripat şi sigur de reuşită: cauza pentru care luptă e nobilă şi reclamă intervenţia urgentă a autorităţilor, mai ales că cel căruia îi adresează raportul e nimeni altcineva decât fratele său, Peter Stockmann, primarul oraşului.

Numai că lucrurile nu sunt deloc simple. Peter îi propune să amâne publicarea raportului, întrucât închiderea staţiunii pe durata reconstrucţiei apeductului va prăbuşi veniturile urbei, iar el însuşi ar putea pierde următoarele alegeri pentru postul de primar. În compensaţie, îi propune lui Thomas un loc în consiliul de administraţie al staţiunii. Dar pentru că doctorul Stockmann respinge această propunere nedemnă, obstacolele din calea sa se vor înmulţi: ziarul independent, Vocea poporului, care ardea de nerăbdare să-i publice raportul, se răzgândeşte brusc, după ce primarul ameninţă redacţia că va mări taxele publice, întrucât municipalitatea nu are fonduri pentru schimbarea sistemului de canalizare, iar mărirea taxelor va afecta situaţia financiară a ziarului.

Boicotat de presa care, iată, se dovedeşte independentă doar cu numele, doctorul Stockmann va izbuti totuşi să organizeze o adunare publică pentru a aduce la cunoştinţa locuitorilor oraşului adevărul despre apa otrăvită, însă adunarea este deturnată de oamenii primarului, veniţi special să-şi facă munca de spărgători de grevă. Doctorul nu numai că nu este lăsat să vorbească, ci este declarat „duşman al poporului” în urletele mulţimii dezlănţuite.

Din acest moment, neplăcerile îl copleşesc pe Thomas: copiii săi sunt daţi afară de la şcoală, el îşi pierde slujba de la sanatoriu, proprietarul imobilului în care închiriază un apartament îi comunică vestea că va trebui să-i evacueze, cetăţenii adună semnături pe o petiţie împotriva sa, cineva îi aruncă cu pietre în geamurile casei. Doctorul Stockmann e hotărât să emigreze cu familia în America – ultimul refugiu pentru nefericiţii şi excomunicaţii acestei lumi –, dar tentativa sa eşuează. Totul se desfăşoară după clasicul scenariu al ostracizării şi anatemizării, pe care îl cunoaştem de la Inchiziţie încoace.

Hăituit, ameninţat, şantajat cu securitatea familiei sale, momit cu oferte otrăvite făcute să-l atragă în jocuri politicianiste, doctorul Thomas Stockmann – rămas fidel principiilor sale – va muri de glontele unui asasin anonim.

***

Regizorul Claudiu Goga a ales pentru montare un decor auster, nordic, transpus într-o scenografie minimalistă şi-n vestimentaţia sobră a actorilor. Însă ceea ce a impresionat cel mai mult a fost subiectul, drama înfăţişată. Conflictul se derulează după o logică implacabilă, tensiunea se acumulează, intriga se complică, sugerând ţesătura intereselor care se confruntă la vedere şi reţeaua adversităţilor latente. De aceea, putem lăsa arta scenică pe seama criticilor de teatru şi să ne concentrăm pe mesaj.

Textul interpretat de actori e îmbibat de sentinţe, alcătuind un fel de osatură ideologică şi morală a piesei. „Înainte ca majoritatea să înţeleagă adevărul, acel adevăr trebuie să fie descoperit de un individ!”, exclamă Thomas în faţa mulţimii care-l huiduieşte. „Adevărul fără putere nu înseamnă nimic”, îi replică, încă de la început, soţia sa. Şi tot ea, îngrijorată de consecinţele gestului temerar al doctorului, încearcă să-l facă să renunţe: „E prea multă nedreptate pe lume, trebuie doar să te obişnuieşti cu ea”. „Oamenii n-au nevoie de idei noi, se simt confortabil cu cele vechi”, rânjeşte primarul.

Tot el, politicianul uns cu toate alifiile, ţine să ne dezvăluie cum stau lucrurile în epoca post-adevăr: „Suntem în civilizaţia imaginii, trăim sau murim în funcţie de ce zice lumea despre noi”. Când e vorba de cinism, se îmbulzesc mai mulţi să vorbească. „Un om care-şi sacrifică familia de dragul unor slogane umaniste este un monstru!” declamă Hovstad, redactorul-şef de la Vocea poporului, grăbit să combată şi el idealismul doctorului Stockmann. Ticăloşia, duplicitatea, intoleranţa semenilor săi vor fi pentru Thomas revelaţia cea mai dură: „Otrava din apă vine din corupţia politică!”, conchide el cu amărăciune.

Emblematică, trezind ecouri în sufletul publicului basarabean, rămâne sintagma „duşman al poporului”, căreia realizatorii, într-un preambul al piesei, îi desfăşoară bogata ereditate – de la istoria romană la stalinism şi până la purtătorii de azi ai infamantei etichete: Snowden şi Assange, haiducii secretelor dezvăluite pe Internet. „Trebuie schimbat tot sistemul!”, strigă la un moment dat unul dintre personajele din spectacol şi spectatorii basarabeni au din nou sentimentul că piesa e despre ei, despre curajul de a spune adevărul, cu orice risc, fie şi cu riscul de a trece drept nebun în ochii „oamenilor cumsecade”.

În cele din urmă, aflăm la finalul piesei că binele va triumfa, sistemul de canalizare al oraşului va fi schimbat şi vinovaţii vor fi pedepsiţi. Dar pentru ca toate acestea să se întâmple, omul pe care concitadinii săi l-au urât, pentru că le-a revelat propria lor laşitate şi ipocrizie, a trebuit să moară. Întotdeauna e un sacrificiu de făcut. Chiar şi pentru a schimba un nenorocit de apeduct, darămite pentru a salva o comunitate captivă…

Un spectacol remarcabil al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, de la care ieşi transfigurat, convins că acolo, în scenă, ţi s-au confirmat propriile gânduri, idei şi aspiraţii, că ţi s-a transmis un mesaj pe care l-ai dat mai departe. Şi cât de reconfortantă a fost lumina din privirile oamenilor care ieşeau din sala de spectacol, grija lor de a nu risipi acele clipe de catharsis, şi cât de minunată senzaţia că formaţi o confrerie!

Articol semnat de Vitalie Ciobanu