Tudor Tătaru a devenit „Omul Glasului” nu întâmplător. Mai întîi l-am luat în seamă atunci când nestingherit de nimeni, în întunecimea beciurilor sale, el căuta să scoată la iveală fărădelegile satanelor.

Altă dată ne-a căzut la ochi, când ne-a adunat în pădurea de la Stejăreni pentru a-i pomeni pe bunici. Și credem că o asemenea sărbătoare ar trebui să fie consfințită prin decret prezidențial alături de Paștele Blajinilor.

A treia oară ne-a pus la dispoziție tăcâmurile și cuhniile sale pentru o lansare de carte, pentru o zi de naștere și pentru o cununie civilă.

Și toate acestea le-a făcut dezinteresat în numele Glasului.

S-a dovedit a fi devotat principiilor sale filantropice și atunci când i s-a acordat un premiu pentru povestirile sale și ca un gentleman a renunțat la trofeu.

Tot în numele Glasului s-a decis să-l înlocuiască pe Vlad Olărescu, biograful personal al lui Nicolae Sulac și în fiecare zi pe la amiază împarte ciorba cu maestrul, deși din copilărie nu suferă borșul de fasole.

În schimb, în cel mai apropiat timp, el va scoate la lumina Glasului splendidele memorii ale neîntrecutului interpret, pe care ni le-a repovestit cu lux de amănunte și acum suntem în căutarea scriitorului care ar putea să le înșire pe hârtie. Am primit oferte avantajoase din partea lui Costică Munteanu, care ne tot amână pentru că are până la motorul maxi-taxiului ce nu-i poate pune pe roate de când s-a dat cu Stabilitatea și Bunăstarea.

O altă ofertă promițătoare ne-a parvenit de la un purtător de cuvânt bâlbâit, dar am fost nevoiți să-l înțărcăm, deoarece se trage din vița lui Ieremia Golia.

Un alt candidat nimerit ar fi prietenul devotat al domnilor țărani, dar momentan și săptămână de săptămână este ocupat cu căsuța de păpuși de la Râșcova.

Unica soluție e să-l rugăm pe președintele țării să cadă în genunchi în fața președintelui și parlamentarului Mihai Cimpoi să delegheze un scriitor măcar de talia unui folclorist începător ca să descifreze tot ce a povestit sfătosul bunic din Sadâc.

Cu toate acestea tărăgănarea nu știrbește din faptele demne de laudă ale Omului Glasului – tătar din tătărie cu viza de reședință la „Buciumul” și cu reputație nepătată.

Mai avem și alte argumente ce ne dovedesc cu prisosință că Tudor Tătaru este într-adevăr Omul Glasului. Sarmale ca ale Auricăi nu găsești pe mapamond. Fin ca al lui, cu o sută de ani mai mare ca nașul, tot nu afli nicăieri în lume. Filme ca ale lui nu au nici francezii, nici englezii, nici Sadam și nici Kadhafi, dar nici nu le trebuie, pentru că doar frații români s-au încumetat să-l lanseze pe ecrane pe prăpăditul de Dănilă Prepeleaccare le-a căzut la friptură și cozonac cu punga goală ce-a schimbat-o pe doi bouleni.

Tot el s-a îndrăcit să plimbe un poloboc gol prin urbea Chișinăului, dosind astfel de ochii lumii crama sa din inima capitalei.

Dar ce are mai de preț Omul Glasului e că s-a abonat la revista noastră cu întreg satul său de baștină, cu toți colaboratorii studioului său și în fiecare zi de miercuri fac lecturi colective pe prichiciul de la cuptor ca să afle cine s-a deprins cu grafia asta nouă după nouă ani de zile de la apariția primului număr.

Eu una nu pot înțelege: de ce Tudor Tătaru, după ce a pus mîna pe atâtea premii internaționale, înhățând concomitent Oscarul lui Pavliuc, Cocoșul de Aur al lui Matei, Ceasul de platină a lui Mircea Snegur și Soarele Nepătat al lui Mircea Rusu, încă nu s-a învrednicit cu Premiul Nobel?

Dar toate-s înainte. Pentru Omul Glasului nu există obstacole și cine va încerca să-l stăvilească de pe calea cea dreaptă ca dânsul o va păți.

Ion Proca,

Mare admirator

Al creației tătărești

(Glasul Națiunii, 1998)