(„Moldova Suverană”, septembrie 2005)

–          Ca să nu creadă lumea că tu ești cel mai în vogă om de pe glob și noi nu am avea alte subiecte, te întrebăm ce vânt te-a adus din nou pe la noi?

–          Tu știi că eu dacă am ceva pe suflet, mă înăbuș dacă nu spun. De data asta am venit să-i dau o replică lui Iulian Filip, care nu era de acord cu ceea ce spusesem eu data trecută și, din paginile „Literatura și Arta”, mi-a dat de înțeles că eu aș profesa cea mai veche meserie din lume. Deși dânsul crede că vorbește pre limba lui Esop, eu nu vreau să mă pun în poară și nici nu-l întreb cine dintre noi doi e mai crută, pentru că mie nu-mi place să ofensez oamenii. Nici să-i îndemn la muncă, cum mă împinge Iulian. Eu am muncit îndeajuns toți acești ani și nu mi-am scos din bani publici zeci de pachete de versuri, nici nu sunt cap de afiș la Teatrul „Guguță”, unde stimabilul șef al Departamentului Cultură, îmbătat de succese, își „împinge” în repertoriul teatrului micilor chinăuieni câte 2-3 piese pe lună. Nu pot judeca despre mesajul lor educativ, dar dacă el, ca nene mai mare, nu are simțul măsurii, atunci cum să-i pună la respect pe niște zbânțuiți?!

Nu mi-au plăcut invidioșii. Și nu o spun din invidie. Eu, pur și simplu, constat niște lucruri ieșite din comun. Dragii mei, în Chișinău, unde diriguitor al culturii este Iulian Filip, nu se face cultură. Puteți să-mi spuneți că s-au deschis vreo 15 librării „Pro-Noi”. Dar să-mi spuneți: câte cărți de limbă română se vând pe zi, pe lună? Prețurile din aceste librării sunt șocante. Cărțile venite de la edituri din România poate că au suportat cheltuieli mari, dar cele editate la noi, din costul statului, de ce sunt mai scumpe ca la Paris?

–          Dă-mi voie să nu fiu de acord cu tine. Uite că aproape în fiecare an se dezvelesc busturile scriitorilor clasici. Un bust al lui Alecu Russo a fost postat în fața librăriei de la Ciocana Nouă, pe strada care-i poartă numele. Se fac lansări de carte, concerte, festivaluri…

–          Poate că ai dreptate. Dar toate acestea sunt acțiuni culturale ale uniunilor de creație. La unele dintre ele nici că asistă. Iar acum, când vor fi trei uniuni ale scriitorilor, atunci fiecare își va instala bustul său și vor uita de Iulian cu desăvârșire.

După apariția interviului de data trecută, mulți m-au întrebat: – Măi Tătare, te-ai dat cu comuniștii? – Da, m-am dat. Cu voi am fost întotdeauna și nimic folos. Numai vorbe goale. Voi sunteți „democrații vorbei goale”. Vreau să-i mai întreb pe așa – zișii intelectuali, pretinși intelectuali: voi ați citit vrafuri de cărți, dar sunteți gata în orice moment să vă supărați pe adversarii voștri și să-i apucați de gât dacă nu împărtășesc ideile voastre. Intelectualii autentici își iartă unul altuia vorbele jignitoare, își recunosc greșelile.

–          Dă să vorbim mai bine despre problemele artiștilor tăi, care nu au salariu și stau pe prag la „Buciumul”.

–          Eu dacă în 1996 nu mă uitam în gura lui Iulian Filip, azi altă făină se măcina la moară. Atunci el m-a îndemnat să mă dezic de SRL și să cad în brațele Primăriei, că voi avea bani de la buget. Și astăzi am numai cucuie.

Dacă e să vorbim de artiști, mie mi se face negru în fața ochilor de amar. Cine a ajutat faimoasa „Tălăncuță”, unică în felul ei, să nu se destrame? Au rămas pe drumuri Osoiencele, Suzana Popescu, Dina Vrăjmașu. Haiducul ansamblului „Ștefan Vodă”, Tudor Ungureanu, făcea repetiții într-un garaj închiriat de la niște sectanți, iar acum repară tractoare. Gheorghi Afroni, alt cântăreț de marcă, școlit în România, umblă pe drumuri. Și toți au uitat cât de solicitat era în vremea alegerilor. El a compus și un cântec despre Urechean, care se începea ca la Leonid Corneanu: „Urecheanu va veni / Și soarele va răsări”. I-am dat în obraz s-o termine cu lauda goală, traistă ușoară, dar el nu m-a înțeles. Din toate osanalele sale, Afroni al nostru s-a ales cu nimic. Trădare să fie, vorba lui nea Iancu…

Frații Advahov, bunăoară cei mai buni lăutari din Moldova s-au adresat lui Iulian Filip să le dea o odăiță pentru repetiți, și într-o clădire cu 7 etaje nu s-a găsit o țâră de loc pentru acești oameni și discipolii lor!

Domnilor, unde-i folclorul pentru copii? Pe mine mă apucă năbădăile când văd în scenă copilițe de la 5 la 10 ani oftând: „Bade, m-ai sărutat și asară m-ai lăsat”…Asta-i încă floare la ureche, sunt texte și mai deocheate. E o rușine! Copiii trebuie să promoveze folclorul lor, pe care-l avem depozitat în cărți, la Academie.

Acum îmi amintesc de o idee interesantă de a lui Filip – satul „Trei iezi”, dar a fost ratată la nivel de vorbe. Tot Iulian Filip, mi-a promis că „Buciumul” va fi o grădină a culturii noastre. Dar nu s-a întâmplat. Îmi pare rău de arhitectul Nicon Zaporojan, care ani în șir a muncit asupra proiectului de reconstrucție a „Buciumului”.

Eu cred că actualul primar trebuie să mai curețe rândurile celor aleși, care se fac a lucra.

–          Care a fost reacția celor pe care i-ai luat în seamă în interviul precedent?

–          Reacția a fost bolnăvicioasă. Mai ales a contabilei și a lui Furtună. Parcă le-am umblat la stupul cu miere, la știubeiul acela de neatins. Dacă suntem domni, stați să polemizăm ca niște domni, de la egal la egal. Eu n-am ce ascunde și îl rog pe domnul Vasile Ursu să mai facă o selecție, să-i mai rărească pe-alde Ciumac și Furtună, care îi cântă în strună lui Urechean, care erau și mai sunt instrumentul de lucru al lui Serafim Alexandrovici. Dacă dumneata, domn primar, faci bunătatea să mai scapi de așa cadre, eu nu te voi uita până la adânci bătrânețe și ți-am chitit și un loc de monument la „Buciumul” alături de mine și de alți eroi încă în viață.

Chiar azi de dimineață mi-a venit un control de la Inspectoratul Fiscal și am aflat că au fost îndreptați de uraganul lui Furtună și ciuma doamnei Ciumac. Data trecută eu am fost înfierbântat și am spus mai multe la fierbințeală, dar acum am să judec mai la rece și am să vă port pe drumuri. Am să scot la iveală tocmai ce vă doare – dispoziția banilor. Eu le știu drumușorul. Știu și cine a bătut cărărușa spre vila lui Cutărică. Să nu-mi ziceți pe nume dacă n-am să vă calc pe umeri cu echipa de la jurnalul satiric „Usturici”.

–          Într-o declarație recentă, domnul deputat Serafim Urechean, solicită chiar să i se ia imunitatea. Vezi că omul nu are frică de răfuielile politice, iar tu îl bănuiai că nu-i tocmai cu mânile curate. Ar trebui să fii mai prudent în afirmațiile tale. Acum, lezarea onoarei și demnității e de milioane …

–          Eu drept să vă spun, nici nu știu ce să cred despre imunitatea asta. Eu nu știu ce se întîmplă: niște oameni, colegi, subalterni de-ai ex-premierului stau la pușcărie și el nu a ridicat un deget în apărarea lor. Putea să declare greva foamei în fața pușcăriei și eu atunci m-aș fi dus să mor de foame lângă dânsul dacă știam că lupt pentru o cauză dreaptă. Eu nu am participat nici la o afacere de-a lor și nu știu prin ce se fac vinovați. Dar capul de acuzație îl va spune numai justiția și nu-i doresc nimănui să stea în dosul acelor uși.

–          De ce se destramă asemenea echipe?

–          Echipa de aur a Primăriei despre care atât de mult s-a trâmbițat, a devenit de mălai, de păsat, pentru că se vede până la urmă cine și ce prezintă. Eu am văzut ce grupușor de lingăi s-au strâns acolo…

–          De ce-ți pare rău?

–          Îmi pare că nu s-a găsit nimeni să-l asculte pe Nicon Zaporojan. Nu-l ascultă nici pe Nicolae Monastîrlî, care e găgăuz, dar face cât zece moldoveni. E un om de oameni, el a ajutat „Buciumul” ca nimeni altul, deși postul cel ocupa e de alt domeniu. El s-a dovedit cel mai săritor la nevoi. El nu-i suportă pe cei incompetenți, pe leneși. uite un caz cutremurător. Îmi telefonează într-o zi Silvia Tăbârță, soția regretatului Vasile Tăbârță. Plângea de se prăbușea și mi-a spus că e gata să sară în gol de la balcon împreună cu nepoțelul. Este vorba de cel mai îndrăgit al lui Vasile. El îl mânca din ochi, pentru că-i un pic cam bolnăvior.

După moartea lui Vasile, soția lui a lipsit o vreme. S-a dus la fiica sa la Timișoara. Tot din cauza nepotului, ca să stea cu dânsul.

Când a revenit odaia era devastată. Lipseau lucrurile cele mai de preț: manuscrisele lui Tăbârță (el a scris niște povestiri minunate) și adorabila lui armă de vânătoare, de care nu se despărțea niciodată.

Ordinul de evacuare al văduvei venise din partea regizorului Sandu Grecu, de la „Satiricus”. El pretindea că doamna Silvia poate să se ducă la fiică-sa, pentru că teatrul are nevoie de cămin pentru tinerii actori și nu pentru văduve.

Eu m-am adresat lui Nicolae Monastîrlî și el a soluționat această problemă delicată.

Multe probleme ne-a rezolvat și Vasile Ursu, primarul interimar. Cum să nu stimezi asemenea oameni? Dar pe cei care m-au purtat cu fofârlica, cum să-i tratezi cu dragoste?

–          Vorbeai, dacă e vorba de vorbe, despre o alee a clasicilor la „Buciumul”. E mult de la vorbe la fapte?

–          Avem bustul meu pe un trunchi de salcâm. Sub căciula bustului meu doarme tihnit motanul. Își mai fac fiesta ciorile și hulubii.

În perspectivă voi construi un paraclis anume pentru artiști ca să se poată închina în voie nesinchisiți de nimeni.

Dar visul meu este într-adevăr să fac ordine și cum intri pe poartă, să se întindă aleea clasicilor umoriști.

–          Cine va sta în primele rânduri, în capul aleii?

–          Cred că Ion Luca Caragiale față în față cu Ion Creangă, apoi Păcală și Tândală, că ei erau eroii de povești. Îi vom face întocmai cum au fost, nu cum au turnat monumentul lui Sulac, ce semăna cu Pușkin. Eu vreau să mă adresez Guvernului ca să ne includă într-un program de stat, că suntem totuși o unitate de cultură specifică.

–          Ai fost prin mai multe țări. Ai văzut studiouri de acest fel ca al vostru?

–          Nu am văzut și cred că nu există. Aici se intercalează toate: culinăria națională, tradiția, obiceiurile, portul național, cântarea buciumașilor, jocurile dansatorilor de la Slobozia Mare, tromboniștii de la nord. Vrem să facem niște spectacole de zile mari, să fie un adevărat centru de cultură.