E din ce în ce mai greu să citeşti comentarii despre Crimeea, vâslind printre construcţii lirico-patetice, când acolo nu contează bieţii oameni, cum n-au contat, la scara istoriei, nici victimele Euromaidanului din Kiev, iar realitatea e a naibii de prozaică, vorbind exclusiv despre sfere de influenţă.

După cine să te iei? După declaraţiile publice ale marilor actori politici? E un joc de intimidare, în care vorbele poartă o altă încărcătură decât cea semantică. Kremlinologii au parti-prísurile lor ideologice, însă ei (nu mai sunt mulţi) trebuie citiţi. Am început cu Condoleezza Rice. În ”Washington Post” îi dă lecţii lui Barack Obama, pe un ton de propagandistă ofuscată (am preferat totdeauna s-o ascult cântând). Când, în 8 august 2008, ruşii au invadat Georgia, declarând provincii independente Osetia de Sud şi Abhazia, domnişoara Rice era şefa Departamentului de Stat. Dinspre partea lor, reacţiile Germaniei şi Franţei au fost atunci, în 2008, la fel de palide ca astăzi.

Politologul american Francis Fukyuama (autorul bestsellerului ”Sfârşitul istoriei şi ultimul om”, a cărui teză e infirmată chiar de situaţia din Ucraina) ne recomandă consideraţiile lui Zbigniew Brzezinkski, într-un dialog cu dr. Adam M. Garfinkle. Ce spunea Brzezinski, în 6 martie? Că nu crede ca Putin să-şi fi pierdut simţul realităţii şi să fi devenit victima unei megalomanii clinice, cum dau de înţeles analişti cu taxă inversă. (Zilele trecute, chiar cancelarul Angela Merkel, probabil ca să scape de întrebări incomode, a ridicat neputincioasă din umeri: Putin pare rupt de realitate!). Brzezinski crede mai degrabă, într-o oarecare măsură încurajându-se singur, că ”operaţiunile din Crimeea par a fi construite inteligent, cu o supapă de siguranţă”. Cu alte cuvinte, dracul nu-i atât de negru cât mai există un spaţiu de negociere. Problema este cine îşi asumă riscul să pună piciorul în prag (aici nu se abţine să arunce o săgeată maliţioasă către britanici, care tezaurizează în băncile lor banii oligarhilor ruşi). Piciorul în prag ar trebui să-l pună ucrainienii înşişi, e de părere Brzezinski. Dacă ei vor fi destul de uniţi (ştim că nu sunt), destul de determinaţi (unii sunt) ca să reziste, atunci în zonă se va declanşa un conflict important, ameninţător pentru vecinii din vestul Ucrainei, moment în care Statele Unite nu vor putea interveni direct, însă vor putea furniza asistenţă militară, ajutoare, suport diplomatic ”and so on”….

Consideraţiile consilierului pe probleme de securitate al preşedintelui Obama nu sună deloc încurajator. Cu două zile înainte, Brzezinski publicase un editorial în care descria cealaltă faţetă a posibilei evoluţii a evenimentelor: „Dacă Ucraina va fi strivită, în timp ce Occidentul e spectator, libertatea si securitatea României, Poloniei şi a Ţărilor Baltice va fi ameninţată”.

Despre Occidentul-spectator vorbeşte o analiză excelentă (poate cea mai bună de la izbucnirea crizei) a kremlinologului Lilia Shevtsova. (Fukuyama ne-o recomandă şi pe aceasta). Titlul: ”Căzând în capcana lui Putin”. Doamna Shevtsova conchide: cu cât se apropie ziua referendumului din Crimeea (16 martie), ”democaţiile liberale par pregătite să accepte anexarea Crimeei de căte Rusia ca pe un fapt împlinit”, constatând că ”europenii sunt mult mai înclinaţi să-l ierte pe Putin decât e Washingtonul”. Finalul crizei din Ucraina (după referendumul care se va desfăşura în cătarea armelor ruseşti) va arunca în aer ordinea mondială, aşa cum a fost configurată după Războiul Rece. ”De acum e limpede că, atât Europa cât şi Statele Unite – incapabile să răstoarne cursul evenimentelor şi nedorind să plătească costul constrângerii Rusiei – sunt gata să participe la aventura lui Putin”.

Peninsula Crimeea, perla coroanei ţariste (26.200 de kilometri păraţi, între Marea Neagră şi Marea de Azov) a fost dăruită de (ucrainianul) Nikita Hruşciov Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene în 1954 (la un an după ce a devenit Prim Secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice). Cine-şi putea închipui, la vremea aceea, prăbuşirea comunismului?

Cu sau fără ameninţarea armatei ruse, cu sau fără diversiunile propagandei de la Kremlin (diversiuni, contrademonstraţii şi tot arsenalul), referendumul de poimâine va demonstra un adevăr cunoscut: Ucraina e profund divizată – jumătate dintre cetăţeni privesc spre Occident, jumătate spre Rusia (în această ultimă jumătate se numără şi locuitorii estului şi sudului ţării, vorbitori de limbă rusă).

Ucrainei, puternic dependentă economic de Rusia, Uniunea Europeană i-ar fi putut oferi, în cel mai bun caz, ajutor la limita austerităţii binecunoscute, iar americanii n-ar fi fost oricum bucuroşi să arunce miliarde pe o ţară aflată nu se ştie unde, de cealaltă parte a globului, când ei înşişi n-o duc strălucit.

Kremlinologul Stephen Cohen, profesor la Universitatea Princeton, recapitulează evenimentele, de la ultimatumul dat Ucrainei la summitul din Vilnius (noiembrie 2013) de către Uniunea Europeană – semnaţi cu noi sau nu – până la apropiatul referendum din Crimeea. Cohen observă ceea ce tocmai am invocat, dar în termeni mult mai tranşanţi: ”Adevărul e că nu există o singură Ucraină (…) sunt două Ucraine. Una apropiată Poloniei şi Lituaniei, Vestului, Uniunii Europene, cealaltă Rusiei. Nu e părerea mea, este ceea ce spun sondajele de opinie – în jur de 40 la sută dintre ucrainieni vor să meargă spre vest, 40 la sută vor să rămână cu Rusia, iar 20 la sută nu ştiu ori nu sunt siguri încotro vor s-o apuce. Cine a precipitat această criză? Uniunea Europeană, într-un anumit sens”.

Cert este că zilele acestea, în culisele anecdoticii lirico-patetice care răzbate dinspre Simferopol, se deschide o pagină nouă în istoria lumii – reîmpărţirea sferelor de influenţă sau, cum ar spune Brzezinski, reaşezarea pieselor pe tabla de şah.

sursa: gandul.info